O damă se gudură toată că iubitul a cadorisit-o cu nişte zorzoane trendy. După care şi-a exprimat, cu pumnul în masă, viziunea despre traiul în comun: el se dezbracă şi ea îi aşază hainele în dulap. Alta freamătă că „al ei" îi asigură o ţinută trăsnet. Din păcate, el are pretenţia ca ea să nu iasă din casă şi să rupă orice legătură cu prietenii şi familia. Amândouă şi-au găsit fericirea în sânul unei relaţii bazate pe iubire şi înţelegere reciprocă.
Umblă vorba prin societate că un bărbat nu face prea multe parale decât dacă nu cumva le are deja. Adică dacă nu se prezintă la tine, ca pradă râvnită, cu cel puţin o garderobă, dacă nu te plimbă cu maşina cu climă - să ne-nţelegem, aerul condiţionat e perimat de mult - dacă nu te umple de bijuterii - Swarovski e la modă, orice altă fabricaţie denotă atât un venit modest, cât şi o impardonabilă lipsă de delicateţe plus lacune grave în educaţia amoroasă - atunci înseamnă că omul n-are ce căuta în patul tău.
De altfel, discursurile care însoţesc tipul ăsta de judecată de valoare întăresc esenţa: dragă, măcar dac-avea bani gârlă, să duci un trai îndestulat, atunci ştiai pentru ce suporţi, da' aşa, când el nu-i decât un amărât de funcţionar în stare să-ntreţină rahatul ăsta de apartament şi troaca aia de maşină, mai are şi pretenţii! Cam aşa se pune problema când se cântăreşte preţul unui cuplu. Ba, mai mult, după ce că n-are gologani suficienţi încât să-şi permită menajeră, mai vrea să-i şi găteşti. Cu alte cuvinte, să-şi gătească singur dacă n-are venituri civilizate. Dacă putea mai mult, avea şi el dreptul să se bucure din ce-i rămânea de cheltuială după ce-i asigura ei tot confortul. Aşa că n-are decât pentru un trai decent, să nu-şi închipuie că e stăpân pe banii lui. Ăia mulţi, puţini, sunt dreptul ei incontestabil, câştigat în urma amabilităţii cu care l-a primit pe sărmanul bicisnic în vi
