E cumva paradoxal, sigur notabil şi deschide o rană adâncă. Republicanii John McCain (da, acel John McCain învins de Barack Obama) şi Peter King au avut iniţiativa.

Congresul Statelor Unite ale Americii îşi va cere iertare pentru o nedreptate istorică, o nedreptate care a trecut până acum, în mod injust, drept minoră. Povestea datează din 1908 şi e aşa: Jack Johnson a fost primul negru care a ajuns campion mondial la categoria grea, stratosfera boxului. „Gigantul din Galveston” avea stânci în loc de pumni, dar n-a putut zdrobi ura rasială care l-a trimis după gratii. Jack Johnson a fost închis pentru că a îndrăznit să seducă femei albe. Se ajunge prea departe cu „corectitudinea politică”? Nu mai departe decât s-a mers vreodată cu incorectitudinea.

Epitácio Lindolfo da Silva Pessoa era în 1921 preşedintele Braziliei. Un om al timpurilor sale nenorocite, un conservator redutabil, un sabotor periculos al fotbalului bun şi un politician care nu discuta. Dicta. Ascunzând totul sub această formulă cu mare priză în epocă: „prestigiul patriei”. Din ordinul său, la Copa America de la începutul acelei decade nebune, Brazilia s-a prezentat fără niciun jucător de culoare. Fără negri, fără mulatri şi fără strălucire.

Trec şaptesprezece ani şi Brazilia (cu jucători de culoare) pierde un meci cu viitoarea campioană mondială: Italia fascistă. Era 1938 şi „La Gazzetta dello Sport” scria: „Salutăm triumful inteligenţei italice asupra forţei brute a negrilor”. După finala câştigată cu Ungaria, „La Gazzetta” plusa. N-a existat o cronică onestă de meci, au fost cuvinte aliniate pe placul lui Mussolini. Ziariştii italieni se abandonau totalitarismului şi clamau că asistaseră la „apoteoza sportului fascist în această victorie a rasei”.

Peste încă douăzeci de ani, naţionala Brazilei, deja locuită de negri, câştiga, în paşi de samba, Mondia