Germania se pregăteşte de alegeri luna viitoare iar Angela Merkel are practic asigurat un nou mandat de cancelar, deşi nu e clar cu cine va guverna.

Dacă votanţii n-ar trebui să aleagă între partide, ci doar între creştin-democrata Angela Merkel, actualul cancelar, şi adjunctul ei social-democrat, Frank-Walter Steinmeier, rezultatul ar fi previzibil: marea majoritate a alegătorilor apreciază felul în care a guvernat dna Merkel, iar sondajele îi dau un avans de 35 de procente faţă de rivalul ei.

Cum a reuşit o femeie, fiica unui pastor protestant, născută şi şcolită în fosta RDG, să se impună la conducerea Partidului Creştin-Democrat, bazat în partea vestică a Germaniei şi cu rădăcini catolice? Şi, mai ales, cum reuşeşte să se impună atât de categoric la nivel naţional, în ciuda faptului să a intrat târziu în politică, că nu este un orator care să inspire prin căldură, viziune sau ideologie?

Răspunsul trebuie căutat în capacitatea dnei Merkel de a nu polariza, de a adopta soluţii pragmatice, fără a pierde din vedere obiectivele pe termen lung. I s-a reproşat că, după ce a candidat în 2005 de pe o platformă reformistă (şi era să piardă alegerile deşi pornise cu un avans solid în sondaje), a renunţat la reforme deoarece a trebuit să se coalizeze la guvernare cu social-democraţii; că, în calitate de şef al guvernului, a acţionat mai degrabă ca mediator decât ca lider.

Dna Merkel ştie însă că, după alegeri, ar putea să vină şi timpul reformelor. Deocamdată pragmatismul a călăuzit-o să reacţioneze ponderat la criza economică, realizând că electoratul, deşi îngrijorat de efectele ei (comprimarea PIBului cu 6% şi preconizata revenire a şomajului la nivelul anului 2005 - adică 5 milioane de oameni), nu agrează îndatorarea excesivă a ţării printr-o politică de relaxare fiscală comparabilă cu cea a SUA, care ar putea genera şi i