Cartea lui Z. Ornea despre anii treizeci nu e mai puţin o carte despre anii nouăzeci, când a fost, în sfârşit, scrisă şi publicată. Ce frapează în paginile ei la această a treia ediţie e mai ales numărul de trimiteri la actualitatea imediată a redactării. Nu o dată Ornea pomeneşte în treacăt, ca o continuare periculoasă a intensităţii doctrinare dintre războaie, germenii de maniheism ideologic care au scindat societatea românească imediat după revoluţie. Una din marotele difuze ale puterii de atunci era, să ne amintim, legionarismul. Orice act de opoziţie publică făţişă era suspectat de a fi fost pus la cale de o organizaţie ocultă de extremă dreaptă. Într-un rând, e adus în discuţie, chiar dacă fără a fi numit, săptămânalul România Mare. Relaţionarea nu e, deci, numai una implicită. Dintre multele exemple, aleg unul, întins, e drept, dar semnificativ:

"Degeaba, de atunci încoace, strădania legionarilor din exil (început prin fuga lor ajutată, de după rebeliune, în Germania) de a mai salva ceva din rosturile şi idealurile Legiunii. Ea a continuat să existe - mai există şi azi -, în ireconciliabile dispute între simişti şi gârneţişti. Speranţa, ca să parafrazez titlul cărţii lui Palaghiţă, în reînvierea României, prin Garda de Fier, e o biată iluzie, nutrită de nostalgici cărora li s-a oprit ceasul. Nu altul este destinul nostalgiei grupărilor legionare înfiinţate în România postdecembristă. Mişcarea legionară este un fenomen politico-ideologic interbelic şi rostul lui a fost definitiv fixat în lunile dintre septembrie 1940 - ianuarie 1941. O reînviere nu e necesară şi nici, istoriceşte, posibilă. Situaţia internă şi internaţională s-a modificat radical. Ascensiunea mişcării legionare în anii treizeci fără existenţa, cu forţa ştiută, a Germaniei şi a Italiei, nu s-ar fi produs. Azi, astfel de ţări cu ideologii totalitare nu mai există în Europa. Inte