Vamaioţii şi doimaiştii cunoşteau destul de bine Peştera Limanu în 1989. Şi o vizitau din când în când, atraşi, pe de o parte, de forma ciudată a pereţilor rectangulari, iar pe de altă parte, de legendele născute în diverse perioade.
"În vara lui '89 am fost la Limanu cu iubita mea. Ne-a purtat noroc, pentru că acolo ne-am şi hotărât să ne căsătorim. Ea nu văzuse peştera şi a avut o reală surpriză când am intrat. Nu-şi imagina că într-o peşteră pereţii pot fi drepţi şi albi, fără stalactite sau stagmite, ca şi cum cineva ar fi vrut la un moment dat să locuiască acolo. Auzisem multe despre această peşteră şi întotdeauna mi s-a părut fascinantă. Dar niciodată nu ne-am aventurat prea departe, pentru că este labirintică şi foarte periculoasă pentru cei care nu o cunosc. De fiecare dată desfăceam o bandă de magnetofon şi-o legam din loc în loc, să fim siguri că mai găsim drumul spre ieşire", povesteşte Marius Petrache, un turist îndrăgostit de caverna albă, de calcar.
În 1989, Peştera Limanu nu era nici păzită, nici închisă, dar nici promovată. Cei care o cunoşteau aveau singuri grijă să nu se afunde în încrengătura de galerii, toate la fel, care păcălesc lesne ochiul. Dar se mai găseau din când în când şi "eroi" care nu mai ajungeau la "liman" decât după ce veneau ajutoare. Chiar în vara lui '89, doi dintre ei au fost salvaţi de... biciclete. Şi, bineînţeles, de speologul care a descoperit bicicletele la intrarea în peşteră şi s-a dus să-i scoată pe nefericiţi.
"Un prieten de-al meu i-a scos pe unii care s-au rătăcit într-o zi. Norocul lor a fost că-şi lăsaseră bicicletele la intrare şi aşa şi-a dat seama că e cineva înăuntru. Din punctul de vedere al localnicilor, peştera merge cel puţin până în Bulgaria şi circulă foarte multe legende legate de ea. Şi mie mi-au spus oameni din sat, uitându-se fix în ochii mei, că în tinereţe mergeau
