Dacă naţionala de fotbal a Germaniei a vizitat Muzeul Holocaustului din Ierusalim, noi de ce n-am putea să ieşim de sub fixaţia revanşei?
Fotbalul are un fel anume de a-i inflama pe români. În nici un alt sport nu se vorbeşte atât de mult despre poliţele plătibile în contul nedreptăţilor din trecut. Fotbalistului român i se cere mai puţin să înscrie goluri şi mai mult să acţioneze ca un călău cu crampoane. Acţionat de impulsurile noastre sangvinare, el e chemat să facă figură de exorcist, de pandur şi de înger al răzbunării.
Cât despre spectatori, mulţi dintre ei cresc în obsesia revanşei, ajungând astfel să rateze esenţialul şi să aibă ochi, minte şi inimă doar pentru garnitura contextuală.
Această şcoală de gândire cu hangerul la brâu a pregătit atmosfera pentru două dintre meciurile internaţionale din ultima vreme: Steaua - Ujpest Dosza şi Poli Timişoara - Şahtior Doneţk. În ambele cazuri, memoria afectivă a produs o perdea de resentimente care a ameninţat să acopere terenul mai ceva ca o ploaie de fumigene.
Steaua - Ujpest, certificatul de botez al postului Digi Sport (căruia îi urez să nu devină şi el Gigi Sport), a dovedit ce se întâmplă când revanşa e urcată la rang de ideologie.
Câţiva băieţi din galeria Stelei au desfăşurat un banner odios, pe care s-au îngrijit să-l traducă în maghiară. Argumentul acestei iniţiative a fost, vezi Doamne, de factură frontalieră: Dictatul de la Viena, furia revizionistă, Ardealul în pericol etc. - cunoaşteţi refrenul.
Măscărindu-şi adversarii, vitejii cu mintea tulbure din galeria Stelei s-au visat patrioţi şi poate chiar au cerut admiraţia noastră. În realitate, ei au folosit alibiul xenofob ca să-şi dea în petic. Ca să-i facă în ciudă patronului, să caute scandalul cu lumânarea şi să aibă sentimentul (fals) că participă la mersul istoriei.