Cum de un tip cu inteligenţa şi cultura lui Valeriu Lazarov a creat acel gen de show-uri populare, lacrimogene, la care intelectualii strâmbă din nas?

Explicaţia ar putea sta în „şocul viitorului” pe care marele realizator l-a resimţit la începutul anilor ’70, când a emigrat din România în Italia şi Spania.

La vremea respectivă, Lazarov era un tânăr, sclipitor şi intelectualist regizor din Est. În anii ’60 - mai ales în a doua parte a lor, când cu deschiderea ceauşistă -, televiziunea publică din România a fost creuzetul în care s-au format o serie de oameni cu calităţi şi statură morală şi intelectuală, ca Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneţ, Catinca Ralea şi mulţi alţii.

I-au trebuit 20 de ani aceleiaşi televiziuni ca să ajungă la programul “parţial color” de două ore, cu vizitele lui Ceauşescu şi „Lacrimi pentru Taulanti” sau alte capodopere albaneze. Lazarov era dintr-un alt film, unul pe 16 milimetri, alb-negru, experimental şi un pic ciudat. Cine a văzut clipurile avant-la- lettre pe care le realiza la sfârşitul anilor ’60 cu un Mircea Gherghinescu, de exemplu, ştie că era vorba de mici bijuterii realizate cu mijloacele destul de precare ale epocii, printre care aparate de filmat Arriflex cu arc, doar ceva mai perfecţionate decât cele de pe vremea filmului mut.

Se povesteşte că, atunci când a ajuns în Occident, Lazarov a venit cu ambiţii culturale. Că îl admira pe Buñuel, regizor suprarealist de la care a împrumutat transfocările lungi şi lente, care creează tensiune şi cu care începea până nu demult “Din dragoste”.

Noii colegi de la Berlusconi sau de la televiziunea publică spaniolă l-au privit cu ochi mari. Televiziunea nu se face “aşa”, ci cu un gen de platitudine nu doar vizuală, ci şi sub raportul conţinutului narativ sau de altă natură. Valeriu Lazarov este un super- realizator venit dintr-o ep