Serialul dedicat de EVZ supravieţuitorilor Holocaustului continuă cu istoria doamnei Miriam Korber-Bercovici, care a ţinut într-un ghetou din Transnistria un jurnal cât o comoară ignorată. Sursa: Codrin Prisecaru

E istoria unei femei care nu mai ştie să plângă şi pentru care acolo, la capătul civilizaţiei, moartea şi-a pierdut misterul. Peste ani a ajuns un emerit medic oncolog.

Mâinile lui Miriam Korber-Bercovici tremură la atingerea albumului îmbrăcat în piele maronie. Pe foile subţiri ar fi trebuit scrise poezii. Un creion chimic de demult, ajutat de o istorie cumplită care a capturat omenirea, a scrijelit altceva. Pagini despre suferinţă şi speranţă, însemnări de la capătul terorii, ceva imposibil de cântărit şi evaluat: viaţa în ghetoul de la Djurin, o aşezare pierdută între Nistru şi Bug, care a găzduit mii de destine uitate la mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cei mai mulţi nu s-au întors, rămânând pentru totdeauna prinşi doar între faldurile de hârtie. Puţinii supravietuiţori au rămas mutilaţi, nişte fantome ale celor care erau înainte. Miriam, tânăra de 18 ani deportată în 1941 în Transnistria pentru vina de a fi purtat rădăcina genetică a unei rase hăituite, a trăit. E un fel de-a numi drama aducerii aminte. De fapt, „Mimi” nu s-a întors niciodată de la Djurin. A revenit doar un destin forfecat de antisemitism şi, mai mult, o femeie obligată să-şi trăiască psihoza.

Fără dreptul la vise

Astăzi, Miriam Korber-Bercovici suportă greu căldura, se mişcă încet şi apelează la sedative pentru a reuşi să doarmă. Nu e nimic patetic aici. Din fotografiile alb-negru care s-au salvat, zâmbesc în linişte doar victime. Din când în când, bunica Toni (oarbă) şi bunicul Abraham, decedaţi de inaniţie într-un azil din Moghilev în 1942, îi apar în coşmaruri. Strigă, de fiecare dată, după ajutor.

@N_