Mircea Mihăieş: „Prin tradiţie, august e luna tuturor demenţelor în viaţa publică din România”.

În loc să se odihnească, să se deconecteze de la stresul vieţii zilnice, politicienii parcă turbează mai abitir. Şcolile de vară, taberele de instruire, comisiile parlamentare sunt prilejuri ca aceleaşi şi aceleaşi figuri jalnice să-şi ventileze, a zecea mia oară, textele răsuflate.

Opintindu-se din rărunchi, autorii de talk-show-uri abia mai storc de-un scandal, de-o mârşăvie, de-un viol al logicii şi bunului-simţ. Dar, până la urmă, reuşesc.

Încerc de multă vreme să mă ţin departe de televizor şi de invazia de borhot rău-mirositor pompat prin puzderia de site-uri. Aţi observat cu ce viteză proliferează? Simţiţi cât de apăsătoare e singurătatea? Personal, îmi plac jocurile de echipă. Nu înţeleg de ce trebuie să fim toţi căpitani şi centri-înaintaşi, când terenul de sport îţi oferă atâtea posibilităţi de exprimare.

Poate mă înşel, dar mult prea multe bloguri miros a „case conspirative”, născute dintr-o umană, lesne psihanalizabilă, dorinţă de putere. Ele nu diferă cu nimic de locurile de taină folosite de Securitate pentru întâlnirile ofiţerilor cu turnătorii. Ca şi în modelul original, şi în cópiile de pe internet pactul secretului e respectat cu sfinţenie: turnătorul rămâne anonim şi onorabil, în timp ce turnatul e şi făcut de ocara publică, şi cu banii luaţi! (Nu vorbesc, desigur, despre „internautul” comun, avid de comunicare, ci de personajele cu misiune, motivate ideologic şi, în destule cazuri, pecuniar.)

Deşi nu mă surprinde, recunosc că sunt excedat de capacitatea de ură a românilor cu agendă politică. E vorba, nota bene, de oameni educaţi, de „elita” profesională şi intelectuală a ţării. Îmbibaţi în rea-credinţă şi resentiment, te plimbă dintr-un „nick-name” în altul, de nu e stare să-i detecteze ni