Premisa celei mai recente istorii literare româneşti (semnată de Manuela Tănăsescu) e fără discuţie tentantă. Avem, scrie autoarea, îndeajuns de numeroase aproximări din perspectivă limitat estetică, încât să ne permitem o întoarcere de metodă înspre tradiţionalul culturalism. Căci, în definitiv, ca şi acelea artistice, filozofice sau politice, ideile estetice ţin de planul infinit mai larg al culturii. (Am parafrazat fără prea mari abateri conţinutul Cuvântului înainte al cărţii.) Argumentul sună plauzibil, dar argumentaţia vibrează cel puţin înşelător. Aceasta din urmă nu ţine seama nici de datele fixe ale istoriografiei literare de la noi, nici de rafturile teoretice pe care un astfel de demers ar trebui să le implice. O dată, pentru că, multă vreme, sub manta pozitivistă, astfel de istorii s-au tot scris, iar a doua oară pentru că, la rigoare, un studiu care tinde să reconstituie mentalităţi are nevoie de legitimări cu adevărat puternice.
De altminteri, imboldul mărturisit al redactării acestei prime părţi din întreprinderea mai vastă a Istoriei e dat de un text publicistic apărut, în decembrie 2005, în revista "Observator cultural". Cam puţin pentru o metodologie serioasă! Chiar şi aşa, de la imperativele trasate acolo de Mircea Anghelescu, Ioana Bot, Ştefan Borbély şi Dan C. Mihăilescu până la forma actuală a cărţii Manuelei Tănăsescu e drum lung şi întortocheat. Citindu-le comparativ, răstălmăcirea devine evidentă. Fiindcă dacă cei patru semnatari nu pomenesc nimic (în intenţia lor sănătos politizată) despre indoeuropenitate, Burebista, miracolul românesc, Diploma Cavalerilor Ioaniţi, Seneslau, Litovoi, descălecatul lui Negru Vodă şi lupta de la Posada, ei bine, Manuela Tănăsescu o face. Didactic, corect, în acord cu manualul, consemnând mai mult decât interpretând, dar o face.
Justificarea e precară aici, chiar dacă mai încolo (
