Am scris săptămîna trecută în rubrica mea din România liberă despre dezbaterea pe legile educaţiei, cu titlul "Andronescu-Miclea, Ceauşescu-Gorbaciov". Făceam acolo o comparaţie între reforma din educaţia românească şi căderea comunismului. Atunci, conservatorii ca Ceauşescu s-au înfruntat cu reformiştii, ca Gorbaciov. Primii nu doreau să se schimbe nimic, ceilalţi doreau să umanizeze sistemul. Ambele tabere însă credeau că sistemul comunist este bun în sine. Disputa Miclea-Andronescu se duce între două tabere din sistemul de educaţie. Dacă doar acestea sînt opţiunile aflate pe masă, pachetul Miclea este de o sută de ori mai bun decît ce propune Andronescu. Dar ambele pachete rămîn în paradigma socialist-etatistă în care funcţionează educaţia. În acest sistem, statul şi profesorii deţin controlul deplin, educaţia nu este un serviciu adresat unor consumatori (părinţii), ci un act de socializare obligatoriu în anumite tipare, tipare stabilite de stat. Oricît l-ar umaniza tabăra Miclea, tot sistem socialist se numeşte. Asta era ideea în editorialul meu, care se încheia cu întrebarea: unde sînt părinţii, ei cînd decid ce se întîmplă cu copiii lor?

Am primit reacţii la articol. Cea mai interesantă e de la o cunoştinţă şi suna cam aşa: adică tu vrei să laşi copiii pe mîna acestui public care se uită la OTV? I-am răspuns că da, că am mai multă încredere chiar şi în fanii lui Dan Diaconescu decît în birocraţi specializaţi. Dar mi-am dat seama că diferenţa dintre mine şi cunoştinţa respectivă nu se referă doar la această dezbatere, ci e una de valori profunde. În opinia mea, părintele este total responsabil de educaţia copilului. În accepţiunea sa, oamenii sînt proşti de la natură şi atunci funcţia de educare a viitoarelor generaţii trebuie să revină unui corp specializat şi situat în birocraţia statală.

La prima vedere, nu am cum să conving multă lume de dre