Mircea Cărtărescu: "În 1980 am terminat facultatea şi mi-am luat repartiţia guvernamentală". Sursa: Mediafax

Mă aşteptasem să fiu trimis undeva, la ţară, speram să prind o comună de pe lângă Bucureşti, dar, în mod miraculos, în acel an au apărut treizeci de posturi chiar în oraş, e drept, toate la periferii. Aşa că am lu at atunci şcoala care mi s-a părut cea mai apropiată de casă, pentru că era în sectorul 2, unde locuiam şi eu încă, în casa părinţilor mei.

Nu aveam o hartă a Bucureştiului, dar mi s-a spus că era undeva în Colentina. Ştiam că trebuia să dau colţul, din Ştefan cel Mare, pe la Obor şi s-o iau în sus, pe lângă fabrica de săpun Stela, care răspândea peste tot cartierul o duhoare oribilă de untură râncedă, şi-apoi pe lângă ţesătoria Suveica, fostă „Donca Simo”, unde lucrase şi mama, cândva, la războaiele de ţesut.

Imediat după repartiţie, în vara goală şi uriaşă care a urmat, m-am dus să-mi văd şcoala. N-o să uit niciodată drumul ăla, făcut seara târziu, cu tramvaie ce mergeau ca după dric, legănându- se şi clopoţind din răsputeri. L-am luat pe 24 din staţie de la Tunari, am trecut pe lîngă Circ, pe la Grozovici (unde tata lucrase cîndva la Atelierele ITB), prin faţa cinematografului Melodia şi am schimbat la Obor, de unde l-am luat pe 1.

Mai exista încă Piaţa Obor, cu pitorescul ei de Cuţarida, cu ţăranii ducând pe umeri funii de usturoi şi inşii care vindeau căţeluşi abia fătaţi din portbagajul Daciilor ruginite. Încă se mai făceau, toamna, Moşii, cu lanţurile, panaramele şi mustăriile lor, cu puhoiul lor de lume amestecată.

Am mers un timp nesfârşit de-a lungul acelei străzi de o urâţenie dezolantă. Dincolo de Suveica nu trecusem până atunci niciodată. Pe măsură ce se lăsa una dintre acele seri bucureştene apăsătoare şi nostalgice, cu marginea orizontului tivită cu un galben- cafeniu, d