În presa anglo-saxonă, modalitatea în care o televiziune sau o revistă a ales să reflecte un eveniment se numeşte „coverage”.

Cu venirea Madonnei în România, am avut şi noi ceva asemănător, dar mult mai caraghios, un fel de coverigi. Un furnicar de reporteri de live s-a iţit pe toate televiziunile posibile şi imposibile, apăruţi de niciunde, pentru a-şi etala patosul şi mutrele bizare prin diferite colţuri ale Parcului Izvor, la bariera de la hotelul unde s-a cazat Madonna şi la aeroportul Băneasa.

Desprinşi din parodiile Divertişilor, reporterii cu pricina aveau probleme de prezenţă şi prestanţă care fac sâsâiala unui Mihai Ghiţă de la Realitatea TV să pară un semn de distincţie. Ne place sau nu, televiziunea e discriminatorie atunci când e vorba de aspect fizic şi dicţie.

E drept, Bob Dylan şi-a depăşit handicapul propriei voci prin muzică, la fel cum un Dan C. Mihăilescu are ezitări de vorbire care devin simpatice pe post, prin ştiinţa de a vorbi despre cărţi cu miez şi în acelaşi timp pe înţelesul tuturor, aşa cum nimeni nu face în România.

Au avut oamenii noştri ceva interesant de spus? Într-o primă fază, mesaje cu conotaţii freudiene de felul “roţile avionului Madonnei au atins pământul României”, lucruri în principiu previzibile sau pe care le puteam vedea cu propriii ochi.

Apoi, toată lumea s-a mutat la Radisson, unde corul de miorlăieli a reînceput. Am aflat că reporterii nu ştiu nimic despre Madonna, că de la recepţie nu s-a confirmat că ar fi la hotel, că nu e la piscină, că nu e în sala de forţă.

Ulterior, au apărut câteva poze realizate de oamenii de la cotidiene, care s-au plimbat pe ecrane mai ceva decât Elena Udrea, retrogradată la blonda no. 2 în jurnale săptămâna asta.

După câteva (zeci de) ore de „suntem aici, după barieră, nu ştim ce face Madonna”, a urmat