Mircea Cărtărescu: „Cum se face că societatea românească produce resentiment ca produsul ei principal şi definitoriu, pe când alte societăţi produc bunăvoinţă sau măcar toleranţă?”. Sursa: Mediafax
Un bun prieten m-a rugat să scriu câteva fraze pe blogul lui despre resentiment, dar simt că în câteva fraze mi-ar fi destul de greu să fixez, pentru mine mai întâi, acest concept destul de complex, în ciuda naturii lui primitive.
Aşa că o săncerc s-o fac - fără pretenţia că o să şi reuşesc - în câteva paragrafe. Să nu fim ipocriţi, toţi ştim ce este resentimentul. Auzi uneori pe câte cineva spunând: „Nu îi înţeleg deloc pe resentimentari. Eu mă bucur pentru fiecare succes al prietenilor mei, ba chiar şi al duşmanilor... Nu am nimic cu nimeni, nu urăsc pe nimeni. Dacă mă lasă oamenii în pace, îi las şi eu pe ei...”.
În teorie, nici unul dintre noi nu este nici şovin, nici rasist, nici sexist, nici invidios. Toţi cunoaştem diferenţa dintre bine şi rău, toţi ştim cum ar trebui să arate imaginea noastră în ochii celorlalţi. Practic, însă, în fiecare zi raţiunea noastră e înlocuită la comandă de forţe mult mai turbulente. Pentru Platon, sufletul era asemenea unei trăsuri trase de trei cai: raţiunea, sentimentul şi instinctul. Anatomic, metafora este corectă, căci gândim cu trei creiere suprapuse: de reptilă, de mamifer şi de om. Din păcate, cele mai vechi sunt şi cele mai puternice.
Dacă lumea noastră, societatea şi cultura în care trăim nu sunt organizate raţional, ne ducem unde ne mână instinctele şi pasiunile. Raţiunea devine o jalnică prizonieră a acestora, care nu mai face decât să le justifice, să le dea legitimitate. Tot astfel, în sistemele totalitare intelectualii oficiali aduc justificări morale crimei.
Dar nu vreau să fiu foarte abstract. E limpede că azi, aici, în România suntem cu toţii scufundaţi în
