A fost nevoie de o ocazie precum Festivalul „Enescu” pentru ca, în fine, să asistăm la un turneu la Bucureşti al unei opere din provincie. Sursa: Katrin Talbot

Dar nu orice operă, pentru că cea din Cluj, la care mă refer, se mândreşte cu statutul de prima instituţie lirică de stat din România, care tocmai a împlinit 90 de ani de existenţă.

Spectacolul prezentat sâmbătă de ardeleni a fost „Otello”, socotit de mulţi drept capodopera supremă a lui Verdi, confluenţa cea mai reuşită între maestrul absolut al operei italiene şi creaţia lui Shakespeare. O montare modernă, poate şocantă pentru unii prin limbajul contemporan al decorurilor sau costumelor, dar marcată de tuşa personalităţii teatrale a lui Mihai Măniuţiu. Această a treia incursiune în lumea operei a lui Măniuţiu se înscrie în trendul apărut în anii de după 1989, când regizorii noştri de teatru au ales tot mai des confruntarea cu genul operei, semnând montări spectaculoase dar controversate prin viziunea nonconformistă şi puternic marcată de personalitatea creatorului. Să ne amintim de „Oedip”-ul lui Andrei Şerban, de „Faust”-ul lui Tocilescu, de „Noaptea furtunoasă” a Cătălinei Buzoianu, de „Don Giovanni” a lui Darie, de „Oneghin” al lui Caramitru şi exemplele, foarte numeroase, ar putea continua.

Spectacolul a avut marele atù al unei distribuţii bune, pe lângă soliştii Operei clujene figurând tenorul Franco Farina, baritonul Alberto Gazale şi dirijorul Miguel Gomez-Martinez. Cel dintâi, chiar dacă a afişat o liniaritate cumva simplistă în cânt şi o nuanţă uneori metalică în glas a fost preferatul publicului, care demult îşi dorea să audă o voce „mare”, fermă şi strălucitoare. Mai rafinat şi aş zice mai valoros a fost interpretul lui Iago (personajul preferat al lui Verdi), un bariton cu prezenţe importante la „Scala” din Milano şi în alte centre lirice de renume. Spre mândri