Un medic pediatru român povesteşte aventurile prin care a trecut pentru a ajunge pe cel mai faimos vârf european.
Mont Blanc-ul a fost, până de curând, doar un vis pentru mine. Plecarea către „tărâmul făgă duinţei” a fost un cadou de ziua mea la care nici nu îndrăzneam să vizez. Timpul pentru pregătire a fost scurt. În grup suntem patru, dintre care doi medici. O întâmplare? Nu ştiu, dar prima ascensiune a vârfului Mont Blanc, în urmă cu 223 de ani, a fost făcută de doi montaniarzi din Chamonix, dintre care unul era medic (MG Paccard)!
Şosele, vămi, autostrăzi, taxe. România, Ungaria, Austria, Elveţia, le trecem repede, pe toate, adunând 2.100 km şi oboseala a două zile de şofat spre vest.
Ziua 1
Tramvaiul Mont Blancului ne urcă (comod şi repede) din Le Fayet până la 2.372 m, la Cuibul Vulturului (Nid d’Aigle). De aici o luăm la pas spre prima tabară, aflată la 3.167 de metri altitudine. Pe drum, capre negre, ţapi negri, iezi negri. Vreo 10-20, incredibil de blânzi! Unul dintre ţapi îşi supraveghează împărăţia, sub razele uşor oblice ale soarelui.
O potecă cu ceva iarbă până pe la 2.500-2.600 m devine apoi pietroasă, prăfuită şi destul de uşoară dacă nu ar fi fost rucsacurile. Al meu are 25 de kilograme (contrar recomandărilor!) şi nici ceilalţi nu sunt mai uşori, din câte îmi dau seama.
Ajungem la Tette Rousse, punem corturile (pe gheţarul cu acelaşi nume), facem supă cu apă din gheţar, mâncăm, fotografiem apusul de soare, mai stăm de vorbă un pic şi apoi la somn!
Ziua 2
Ne trezim târziu. Soarele este încă ascuns de peretele pe care urmează să urcăm. Mâncăm, strângem tabara şi pornim.
Ne apropiem de Grand Couloir, o fostă vale glaciară, faimoasă pentru prăbuşirile aproape continue de pietre - trebuie să o traversam. Avem noroc toţi patru, nici o piat
