G. Călinescu s-a ocupat de basm intr-un studiu amplu, apărut mai intâi in "Revista de istorie literară şi folclor"(1957-1958), tipărit apoi intr-un volum postum, "Estetica basmului"(1965), şi republicat de curând*.

Criticul intuieşte specificul formei incă din prima frază a textului: "Basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieţii in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci şi obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri specifice, cât şi adevăruri de ordin structural folcloric." Prin urmare, definiţia basmului ridică de la bun inceput două tipuri de probleme: una privind particularităţile genului in raportul cu celelalte forme literare (in special cu romanul), cealaltă vizând statutul său funcţional ("folcloric").

Referindu-se la primul aspect, Călinescu identifică drept notă distinctivă a genului prezenţa elementului "fabulos" sau "himeric": "Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. s...t Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm." Dar, cu toate că definiţia călinesciană rezolvă o problemă, ea deschide o alta. Marcându-şi diferenţa specifică in raport cu romanul (prin "eroii himerici" care se disting de "umanitatea canonică"), basmul riscă să iasă, din cauza aceleiaşi trăsături care sfidează constrângerile realismului, şi din sfera prozei in general. Căci, in concepţia lui G. Călinescu, textele de această factură erau repartizate in compartimentul poeziei; ceea ce in cazul basmului - formă narativă prin excelenţă - ar fi fost extravagant. Constrâns