Zilele au trecut deasupra lui ca nişte telegrame cifrate şi inutile. Nimic într-adevăr important nu s-a mai întâmplat din 6 februarie 1958. Era trei şi patru minute, după-amiaza.

Cursa British European Airways 609 în direcţia Manchester s-a prăbuşit în istorie pe un aeroport îngheţat din Germania Federală. Au fost două tentative de decolare eşuate şi o flacără. Douăzeci şi două de inimi s-au oprit atunci. Încă una, a lui Duncan Edwards, a mai rezistat două săptămâni. Opt dintre cei morţi erau fotbalişti la Manchester United, tineri care purtau pantaloni scurţi de culoare roşie, traşi mult peste buric, tricouri albe, strâmte, cu anchior, obrajii bărbieriţi şi capul mereu sus. Manchester United era gata să devină cea mai bună echipă de fotbal din lume. Matt Busby, antrenorul, a trăit şi a spus aşa: „Mi-au murit copiii”. Mai târziu, scoţianul ăsta încăpăţânat a devenit Sir Alexander Matthew Busby şi a ajuns la 85 de ani.

Pe 6 februarie 1958, Albert Scanlon avea 22 de ani şi viitorul în faţă, pe extremă. Să zicem că şi el a trăit. Scena aceasta a avut loc la marginea unui pat de spital. Preotul O’ Hagan era catolic şi venise mai degrabă să audă ultima spovedanie a fotbalistului. Scanlon, cu capul bandajat sprijinit de două perne albe, a început să rostească numele colegilor, post cu post, ca un crainic. Preotul dădea din cap la fiecare mort şi tăceau amândoi. Două statui mute pe marginea unui pat şi mirosul acela de aşternut stătut. „Nimeni nu-mi spunea adevărul. Toţi mă minţeau că băieţii sunt undeva la etaj. În viaţă”.

Prin aprilie, Albert Scanlon a ieşit din spital, cum se iese, în papuci şi pantaloni caraghioşi, abia ţinându-se pe picioare. Afară ningea oribil. Fotbal a mai jucat, tot mai pierdut, cu nepăsare stângaci. Fugea nebun de trecut şi de adevăr şi uneori rămânea inert, cu privirea agăţată în gol. Când se întâmpla asta, d