Mircea Mihăieş: „N-avem candidaţi la preşedinţie, n-avem programe politice, n-avem nici măcar campanie electorală. Ca de obicei, ne lipseşte proiectul. Nu există un portretrobot al şefului statului.(...) Dacă nu ştim ce vrem azi, să aruncăm o privire îndărăt”.
Şi totuşi, numai despre asta vorbim: cu cine intră Băsescu în turul al doilea, cine pe cine va trăda, ce alianţe se vor face. Nu avem nici cea mai vagă idee despre felul în care vrem să trăim. Cretinizaţi de televiziuni, preluăm toxinele savant combinate în studiouri şi ne trezim într-o sulfuroasă defensivă: în loc să ne spunem punctul de vedere, suntem forţaţi să dăm de-o parte zoaiele ce vin spre noi în valuri.
Oricâte sondaje se vor face până pe 22 noiembrie, e limpede că nu vom afla nimic în plus faţă de ce ştim acum: că trăim într-o societate profund scindată, că manipularea grosieră prin televiziuni şi presă n-a rămas fără efect, că grupurile de interese economico-politice, sindicaliste şi infracţionale au împins la cote isterice ambiţia de a îngenunchea definitiv ţara.
Dacă nu ştim ce vrem azi, să aruncăm o privire îndărăt. Ce-am vrut în 1990? Uşor de spus: am vrut un tătuc. Unul care să „nu ne vândă ţara” şi să asigure o linişte de mormânt. Am vrut salarii de la stat şi muncă pe măsura lenii noastre multiseculare. Le-am primit vreme de vreo doi ani - mai puţin episoadele contondente cu minerii şi militarizarea în forţă a societăţii.
Ce-am vrut în 1996? Ah, în 1996, sătui de fericirea universală asezonată cu brucanisme şi kaghebisme, am vrut „schimbarea”! Şi ne-am schimbat de ne-au mers fulgii. În loc de reformă şi democraţie, de rezolvarea dosarelor Revoluţiei, de legea lustraţiei am mâncat demagogie pe pâine. Emil Constantinescu, o respingătoare fantoşă care nu înţelege nici astăzi ce rol funest a jucat, a trădat, până la ultimul, idealurile societăţii
