Horia-Roman Patapievici: „Aş dori, în acest articol, să iau distanţă faţă de vacarmul insuportabil întreţinut de televiziuni ca substitut pentru atent controlata noastră viaţă politică şi să vă propun un răgaz de reflecţie, alături de Karl Raimund Popper, asupra televiziunii”. Sursa: Codrin Prisecaru

Că e ceva în neregulă cu principiul ratingului, cu organizarea şi selectarea ştirilor în funcţie de senzaţionalul lor ori cu invazia de mediocritate şi vulgaritate a mai tuturor emisiunilor de divertisment devenise evident încă din anii ’80.

De la ideea că televiziunea are menirea să educe, un ideal activ în minţile producătorilor la apariţia ei, transformarea televiziunii în afacere a impus un alt target - divertismentul. Goana după senzaţional a reporterilor a generat foamea de senzaţional a publicului. Televiziunea educă, într-adevăr: dar nu în bine, pentru că binele nu e rentabil, ci în rău, care vinde şi care se vinde.

În anii ’80 şi ’90, Popper considera că televiziunea este un pericol pentru democraţie deoarece educă publicul în spiritul acceptării violenţei. Argumentul lui Popper era următorul: esenţa democraţiei, ca şi a statului de drept, este abţinerea de la violenţă; pentru a face rating, televiziunile propagă o cultură a violenţei; cultura violenţei deprinde publicul cu soluţiile violente şi, astfel, îl îndepărtează de principiul statului de drept, care este înlăturarea violenţei.

Televiziunile deprind publicul cu violenţa, or, statul de drept subzistă numai într-un climat de descurajare a violenţei - aceasta este problema cu care ne confruntă analiza lui Popper. Un realizator german de televiziune i-a replicat lui Popper cu argumentul că programele nu fac decât să ofere publicului ceea ce publicul cere. A incrimina oferta bazată pe cererea publicului revine la a da lecţii elitiste poporului, ceea ce ei, reali