De multe ori auzim cum câte unul declară că X „a adus atingere imaginii mele publice”, deci îl va da pe respectivul în judecată.
Există, aşadar, moduri în care se poate atinge intangibilul.
Omul curăţă ceapă acasă, pielea dintâi îi ţine măruntaiele să nu se risipească, el suferă la tăietura cuţitului ori la pişcătura legumei, dar în acelaşi timp imaginea lui publică, imaculată şi fără lacrimi în ochi, săvârşeşte minuni de vitejie pe frontul percepţiei colective, face donaţii, vizitează cămine de bătrâni, oferă declaraţii din care curge rumeguşul.
În această lume bântuită de schizofrenie, greu e să mai ajungi la individul în sine, purtător de buletin seria şi numărul, amintiri şi afecte, care, scufundat în combinezonul aparenţelor, e mai atent să nu fie surprins scobindu-se în nas pe stradă decât să trăiască.
La televizor, bunăoară, nici nu prea mai vedem oameni, doar umeraşe pe care sunt atârnate costume vorbitoare, cămăşi atent apretate şi călcate, cu nodul de la cravată pe post de mărul lui Adam.
Sau invers: se poate întâmpla să calci din neatenţie pe pantof persoana fizică, dar să urle, ţinându-se de picior, imaginea sa publică. Să nu uităm nici de „persoana juridică”, termen inventat de avocaţi, ce te poate duce în eroa rea de a-i cere foc pe stradă unei societăţi pe acţiuni. „Am stat ieri la taclale cu un concern, nici nu-ţi imaginezi ce persoană juridică simpatică poate fi. După două şpriţuri, a vândut trei sedii şi şi-a concediat tot comitetul director”.
E greu de spus ce va aduce viitorul în domeniul comunicării între oameni. Cetăţeni încă nenăscuţi, dar cu serioase aspiraţii în acest sens, vor putea da în judecată o revistă de reţete culinare pentru că li s-au adus grave prejudicii de imagine. Sau cum, la cateva minute dupa ultima expiraţie, propria noastră imagine publică va mai
