Din America, România nu se vede; e prea departe şi americanii nu privesc oricum dincolo de propria ogradă.

Cu atât mai mare este bucuria românului călător prin SUA atunci când întâlneşte în marile muzee americane operele lui Constantin Brâncuşi, expuse de pildă la Guggenheim, la Metropolitan Museum of Art din New York, la Galeria naţională de artă din Washington, la Muzeul Hirschhorn, sau la Chicago Institute of Art - locuri prin care trec anual milioane de vizitatori de pe toate meridianele.

Iată, ne zicem, are şi România un ambasador de talie mondială, a cărui valoare şi celebritate nu se uzează, ci sporeşte în timp. Din păcate pentru noi însă, multe muzee îl prezintă pe Brâncuşi ca „artist francez, născut în România”. Cu alte cuvinte, Brâncuşi este catalogat după ţara în care a devenit un mare artist, nu după cea în care s-a născut.

Putem să ne revoltăm şi chiar să le scriem curatorilor de la Met, dar nu ne va folosi la nimic. Mai bine să ne întrebăm de ce a avut nevoie Brâncuşi să plece din ţară, mult înainte de instaurarea regimului comunist, ca să devină un mare artist şi să încercăm să înţelegem de ce climatul spiritual, cultural şi artistic din România nu a fost şi nu este prielnic împlinirii marilor talente.

Oare dacă ar fi fost contemporanul nostru, Brâncuşi ar fi avut vreo şansă de evoluţie şi afirmare la el acasă? Răspunsul, neplăcut pentru noi, îl ştie fiecare. Mai mult, destinul postdecembrist al lui Brâncuşi în România este de toată jalea: când, imediat după „revoluţie”, Ministerul Culturii a trimis câteva exponate la o expoziţie în afara ţării, presa FDSN-istă a făcut un tărăboi indecent şi primitiv pe motiv că „străinii” aveau să ne fure originalele şi să ne restituie nişte falsuri; a izbucnit apoi, pe vremea guvernului marelui colecţionar de artă Adrian Năstase, dubioasa afacere a lucrărilor lui Brâ