Am citit mereu cu plăcere, încredere şi folos cărţile lui Cristian Troncotă, „Istoria serviciilor secrete de la Cuza la Ceauşescu”,1999, „Torţionarii”, 2006, „Duplicitarii”, 2004, şi mai ales monografiile de pionierat Mihail Moruzov şi Eugen Cristescu. Sursa: Sorin Antonescu
Omul este un istoric sobru şi echilibrat, total străin exhibiţionismului arogant pacepist şi coruţienei mitomanii megalogroteşti de care suferă mare parte din ofiţerimea convinsă că Securitatea a fost „coloana vertebrală a neamului” de la Neagu Cosma la...Decebal. Şi Troncotă, ce-i drept, poate fi suspectat uneori că supralicitează un aspect sau altul, că-şi creditează excesiv subiectul, ori că idealizează unele personaje. Dar acestea sunt riscuri inerente, aş zice, pasiunii cercetătorului, mai cu seamă atunci când se lucrează în subterane, printre aburi toxici, ambiguităţii deliberate, arhive hărtănite, măsluiri regizate, jocuri cu strategii contradictorii ş.a.m.d.
Am găsit destul de greu în librărie (şi cam târzior) cartea în care Cristian Troncotă reia esenţialul din volumele publicate până acum, „România şi frontul secret”, Editura Elion, 2008, care ne poartă de la Plevna şi Turtucaia la rebeliunea legionară şi august 1944, printre eternele, inevitabilele, dramaticele croşetări valahe la zece mâini (navigând când grosolan, când abil între ruşi, turci şi habsburgi, nemţi, francezi şi englezi, între panslavism şi pangermanism, mai trădând, mai triumfând, mereu cu spectrul fărâ mi ţării sau chiar anulării de pe hartă), cu cooperarea sau, dimpotrivă, stările tensionale, uneori acut personalizate, dintre serviciile informative ale armatei şi cele civile (dintre DIE, DSS şi DIA, ca să exemplificăm cu sigle ceauşiste), cu tot cu contraspionajul, diversiunile, dezinformările, intoxicările, legendările, corupţia, pirateria, lipsa (adeseori acută) a cadrelor specializate, sau, d
