EVZ l-a invitat pe istoricul basarabean Igor Caşu să traseze o paralelă între reunificarea Germaniei din 1990 şi vehiculata reîntregire a României din perioada ‘podurilor cu flori’ construite pe linia Bucureşti-Chişinău. Ar fi putut servi ‘modelul german’ ca exemplu în cazul nostru? Au existat cu adevărat premisele unei reîntregiri? Şi dacă da, de ce anume s-au împiedicat ele: de indecizia politicienilor, de opoziţia Rusiei?

Nu cred că modelul german este relevant pentru cazul Republicii Moldova şi al României. Este adevărat că România a fost ciopârţită în 1940 şi apoi, din nou, în 1944, de către Uniunea Sovietică. Factorul sovietic este de asemenea decisiv şi în ceea ce priveşte divizarea Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. Atât comunitatea internaţională, cât şi germanii au avut în timpul Războiului Rece o viziune specifică asupra viitorului Germaniei.

În cazul României comuniste, prin comparaţie, a existat sentimentul că ţara este ciopârţită, dar nu s-a afirmat clar, la nivel constituţional, cum s-a făcut în Germania Federală, că ar exista intenţia de unire cu Moldova. Nici nu era posibil acest lucru, în spatele RFG erau SUA şi NATO, iar România era ţară satelit a Moscovei. Cea mai răsunătoare iniţiativă de reunire a României comuniste cu RSS Moldovenească a venit din partea basarabenilor, mă refer la cea formulată în 1970 de către Frontul Naţional Patriotic, o organizaţie pro-românească, nu şi anticomunistă însă după mărturiile membrilor acestuia.

Printre animatorii principali ai FNP erau Alexandru Usatiuc şi Gheorghe Ghimpu. Ei au trimis o scrisoare în acest sens lui Ceauşescu, dar acesta s-a temut să nu fie vreo capcană întinsă de KGB şi i-a dat pe aceştia pe mâinile Moscovei. Usatiuc, Ghimpu, precum şi alţi doi colegi de-ai lor au primit ani grei de Gulag. Soarta acestora era cunoscută elitei intelectuale de la C