Deşi au trecut 65 de ani de când viaţa a forţat-o să cunoască ororile din lagărul de la Auschwitz, Cecilia Gluck n-a uitat niciun moment din cele 16 luni petrecute în lagăr, fie că era vorba despre gratiile închisorii, de cariera de piatră în care a lucrat, de paznicii cu zvastică care le ziceau mereu „mai repede, mai repede” , ori de câinii de pază care lătrau permanent. Sursa: Olimpia Filip

Naziştii i-au omorât aproape toată familia, iar tragedia prin care a trecut nu i-a dat pace nici în cel mai fericit moment al vieţii, atunci când a dat naştere unicului copil.

Cecilia Gluck locuia în Satu Mare atunci când a început coşmarul care o va urmări până în ultima clipă de viaţă. Şi acum ţine minte perfect cum, cu o lună înainte de a fi arestată, au fost obligaţi dă poarte steaua galbenă, semnul distinctiv pentru evrei. „Aşa eram obligaţi să ieşim din casă. Trebuia să ne afişăm steaua aceasta galbenă. Făcea parte din legile de persecuţie. Apoi au venit acasă la noi nişte oameni îmbrăcaţi frumos, oficialităţi ceva. Ne-au luat cu maşinile şi ne-au dus în nişte ghetouri în Satu Mare. Nu ne-au lăsat să ne luăm nimic cu noi. Doar atât ne-au dat voie, să ne încuiem uşile. Peste câteva zile, am fost urcaţi cu toţii în vagoane plombate. Şi duşi în Polonia, la Auschwitz”, poveteşte Cecilia Gluck. Toate acestea se întâmplau în luna ianuarie 1944.

Viitor decis într-o fracţiune de secundă Niciodată Cecilia Gluck nu a reuşit să înţeleagă felul cum, într-o fracţiune de secundă, dintr-o privire şi printr-un gest al mâinii, spre stânga sau dreapta, un ofiţer nazist a reuşit să decidă dacă oamenii trebuie să se alăture grupului care va merge în lagărul de exterminare sau la crematoriu.

„Am coborât din vagon cu toţii şi, pe peron, era un ofiţer neamţ. O fracţiune de secundă se uita la fiecare dintre noi şi, printr-un gest al mâinii, ne