O buna parte din gandirea economica si politica a secolului 20 a stat sub semnul urmatorului argument: cand functioneaza perfect, piata este ceva laudabil. Dar piata are esecuri. Iar statul trebuie sa intervina si sa indrepte lucrurile. Alaturi de autori precum James Buchanan, Gordon Tullock sau Vincent Ostrom, Elinor Ostrom se afla printre acei ganditori care, incepand cu anii 60, au privit propozitia “Piata e imperfecta, prin urmare statul este solutia” nu prin prisma doctrinelor politice sau modelor ideologice, ci prin prisma logicii si a evidentei empirice.
“A demonstra ca un anumit aranjament institutional conduce la o performanta suboptimala, scrie Ostrom, nu este echivalent, totusi, cu a demonstra ca un alt aranjament institutional va conduce la un rezultat mai bun”. Faptul ca in secolul 20 multe dintre cele mai bune minti din stiintele sociale au trebuit sa se lupte pentru a dovedi incoerenta si falsitatea unei propozitii atat de evident eronate precum este “Piata esueaza, prin urmare statul este solutia”, spune ceva semnificativ despre atmosfera intelectuala a acestui secol.
Elinor Ostrom a mers dincolo de a demonstra empiric ca in nenumarate cazuri nu statul este solutia. Argumentul ei este insa diferit de al colegilor Buchanan sau Tullock. Statul, spun Tullock si Buchanan, nu numai ca nu este un mecanism eficient de executare a operatiilor economice de obicei facute de firme, dar nu este eficient nici macar pentru operatii de interventie administrativa si regulatorie pe piete.
Ideea ca avem aceasta institutie, statul, functionand la cheie si populata cu niste oameni de o competenta minunata – politicieni si birocrati, care nu se gandesc decat la binele public si se comporta ca atare, fara a fi tentati deloc sa foloseasca parghiile si influenta in interes propriu – este un mit.
Esecul statului este chiar mai siste
