Trebuie să ne exersăm mereu libertatea. Democraţia nu e un dat pentru vecie. Am fost răsfăţat de soartă în ultima parte a săptămânii trecute. Am asistat, la Praga, la conferinţa liderilor Revoluţiei de catifea, desfăşurată chiar în teatrul „Na Zabradli“ („La Balustradă“), acolo unde s-au jucat piesele lui Vaclav Havel. Pe scena întunecată, alături de Havel au apărut liderii care au negociat sfârşitul regimului comunist, acum 20 de ani: Michael Zantovski, Jiri Krizan şi Alexandr Vondra.
O atmosferă cu totul informală, patru oameni relaxaţi, patru intelectuali care vorbesc despre evenimentele de atunci ca despre o datorie îndeplinită, nimic mai mult. Regrete? „Bineînţeles că am făcut greşeli, dar ceea ce am vrut să imprimăm societăţii – domnia legii, respectarea drepturilor, economie de piaţă - chiar s-a întâmplat“, a spus Vaclav Havel. Ceea ce nu înseamnă că totul e roz în Cehia. Chiar liderii de acum 20 de ani vorbesc despre populism şi despre un anumit gen de politicianism conformist, pe care ei îl aseamănă cu „normalizarea“ ce a urmat înăbuşirii Primăverii de la Praga.
M-am gândit atunci la diferenţa dintre ai lor şi ai noştri – comparabilă cu diferenţa dintre minunata Pragă şi prăfuitul Bucureşti. M-am întrebat cine de la noi ar stârni un asemenea interes precum liderii anticomunişti cehi de acum 20 de ani. Şi ce vor avea de transmis omenirii liderii români de acum, după alţi 20 de ani. Veţi spune că acesta este nivelul clasei politice româneşti – dar cauzele sunt, cred, mai profunde. Poate că ar trebui să ne gândim la impactul Chartei 77, pe lângă cel al mişcării lui Paul Goma. Poate ar trebui să ne gândim că România nu a avut un Comitet pentru Apărarea Muncitorilor (KOR) sau o Universitate Mobilă, precum Polonia. Vorbim despre duritatea regimului de la Bucureşti, dar nici la alţii viaţa de disident nu a fost o glumă. Oameni precum Vac