Se compromit artistic monştrii sacri ai scenei şi ai ecranului acceptând să joace în aceste producţii?

Omul şi masca

Adrian Georgescu

E cinic să judecăm astfel când se fac maximum zece filme româneşti pe an, iar salariul oferit de un teatru unui actor nu prea trece de 1.000 lei. E ca şi cum i-am cere unui avocat să accepte numai cazurile în care ştie că dreptatea e de partea clientului său ori pe cele în care ar trebui să pledeze pro bono.

În artă, nu poţi opera cu categorii valorice, spunând că o telenovelă este mai proastă decât un documentar, iar o manea reprezintă mai puţin decât un lied. De fapt, sunt pur şi simplu altceva. Actorul e o mască umană, o interfaţă între două lumi, în raport cu personajul său este ca un lichid ce trebuie să ia forma vasului. În acest domeniu, performanţa nu are legătură nici cu calitatea umană a personajului, nici cu genul producţiei. Un bun actor nu e cel ce întruchipează doar prinţi, eroi pozitivi şi pictori bântuiţi, ci acela care poate interpreta orice.

Reconversia lui profesională e cvasiimposibilă.

Aflat întotdeauna la dispoziţia publicului, dacă acesta dispare, dispare şi el. Actorul, care-l poate întrupa pe ecran şi pe spoitor, şi pe bancher, nu are nicio şansă să devină spoitor sau bancher în viaţa de zi cu zi. Poate fi doar actor.

Astfel, dacă vă deranjează prezenţa domnilor Marin Moraru şi Gheorghe Dinică în „Inimă de ţigancă”, „Regina” şi „Aniela”, îi puteţi vedea la Teatrul Naţional, în piesele „Ultima oră” şi „Take, Ianke şi Cadâr”. Câţi însă dintre membrii „acuzării” aleg ultima variantă?

Spectacol trist

Elena Georgescu

În prezent, formula de compromis pentru actorul român nu mai e oda pentru Ceauşescu, ci înrolarea într-o telenovelă. Şi aceasta încă nu e căderea cea mai deplină, ci rolu