Mircea Cărtărescu: „«Dar eu nu scriu pentru Premiul Nobel», și-a terminat Herta povestea la Sibiu, unde ne aflam pentru un festival de poezie. E tot ce se poate spune mai adevărat: un scriitor cu demnitate nu scrie pentru Premiul Nobel”. Sursa: Mediafax
Îmi vine puţin greu să vorbesc despre recentul Premiu Nobel pentru literatură, care a revenit scriitoarei Herta Müller. Gândurile mele în această privinţă sunt departe de a fi limpezi. Aceasta pentru că, în primul rând, n-o cunosc prea bine pe Herta, cu care doar m-am întâlnit cu câteva ocazii în ultimii ani. Anul trecut, la Stockholm, de pildă, am fost prezentaţi cumva împreună, am dat de asemenea un interviu comun.
Dar să scriu lucruri de acest fel, acum, ar fi ca şi cum aş posta peste tot poze cu mine si Herta, lăudându-mă cu prietenia ei. Nu, nu pot spune ca am fost vreodată prieteni.
Herta mi s-a părut mereu o doamnă din altă lume, altă generaţie (deşi doar cu trei ani mai mare ca mine), aflată pe alt plan, mult mai înalt, al vieţii literare. Când am cunoscut-o eu, era deja laureată a celor mai importante premii germane şi fusese, deja, propusă de Ministerul Culturii german pentru Premiul Nobel. Am aflat însă asta mult mai târziu.
De câte ori ni s-au încrucişat drumurile, a fost faţă de mine binevoitor-rezervată, pe când eu am privit-o mereu cu o timorare în spatele căreia camuflam, de fapt, multă curiozitate. Am văzut-o mereu nu atât ca pe o scriitoare, cât ca pe o fiinţă ciudată, una dintre cele mai fascinante pe care le poţi întâlni.
În fotografii (care acum, fireşte, au inundat lumea) nu se vede prea bine contrastul dintre ochii albastru-apoşi ai Hertei, una dintre cele mai deschise nuanţe de albastru posibile, şi masca ei fardată cu negru, expresionistă, hăituitoare.
Fără-ndoială nu o intelectuală, nici o prozatoare mai întâi, ci o