Gheorghe Dinică se zbate între viaţă şi moarte. Actorul, care avea mersul hotărât, gestul economicos, replica scurtă, abia retezată din vocabular, se află de 11 zile ţinut în viaţă de aparate, pe un pat de spital.

Dinică juca în ultima vreme doar în seriale de televiziune, după ce se retrăsese de pe scenele teatrelor pentru că, de câţiva ani, suferea, ca şi Cioran, spre sfârşitul vieţii, de maladia Alzheimer. Actorul se confrunta, aşadar, cu cea mai cumplită „moarte” pentru un actor: uitarea.

Viaţa lui devenise o pagină dramatică, plină de fărâme şi de blankuri, dată de „alba agonie a memoriei”,după cum o numea Mallarmé, citat de teatrologul George Banu, într-un spectacol inspirat de „L´Oubli”.

În faţa talazului tot mai cotropitor al uitării, trupul devine un instrument care nu mai ascultă comenzile cerebrale, cel afectat se transformă într-o legumă, care ia distanţă, pe zi ce trece, de propria sa fiinţă. Să nu poată să-şi amintească replicile, să repete fără să îşi dea seama acelaşi şi acelaşi lucru, a fost una dintre cele mai mari drame ale actorului din ultimii ani.

Colegii, prietenii, familia l-au protejat şi l-au susţinut, cu multă delicateţe, cât de mult au putut. Era vorba doar de un actor prea mare, iar respectul pentru suferinţa sa a fost pus înainte de senzaţionalul paginilor de ziar, care de atâtea şi atâtea ori măcelăresc, fără milă, pe o tarabă, sufletul şi cariera unui Om.

Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca”, din Sibiu, a povestit, pentru EVZ, un fapt cutremurător. Gheorghe Dinică a fost primul ales de regizorul Silviu Purcărete să joace, în 2006, rolul Mefisto din „Faust”, preluat, mai târziu, de Ofelia Popii. Actorul a repetat vreo trei-patru zile, la Sibiu, după care s-a retras, prin cuvintele: „Nu ştiţi cât vă iubesc, dar aţi venit prea târziu. E prea târziu pentru