Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, „Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...
Aşa că i-am primit pe toţi lângă trunchiul meu, ferindu-i pe cât mi-a stat în putinţă de împunsăturile vântului. Pe la miezul nopţii, viscolul s-a potolit şi cârdul a plecat mai departe. Unul dintre români, căruia ceilalţi îi ziceau Tufă, le-a strigat osmanlâilor înainte să se pună în mişcare: Mulţumiţi-i copacului că v-a oferit adăpost. Turcii au boscorodit ceva în limba lor, mulţumindu-i, din câte am înţeles, lui Alah. Dar eu nu m-am supărat. Ce puteai să le ceri unor bieţi prizonieri care abia se mai puteau ţine pe picioare? Unul dintre ei a murit chiar acolo, în drum. Se învineţise de frig. Ziceai, aşa cum şedea cu faţa în sus pe zăpadă, că se uită la cineva ce-i făcea semn din cer. Poate că îi făcea. Şi acesta nu putea fi decât Alah. Dar de îngropat l-au îngropat Tufă şi alt român, în zăpadă, ce-i drept, că pământul era îngheţat şi-i prindea primăvara acolo dacă se apucau să sape o groapă în el. Când s-a topit zăpada am văzut că oasele oamenilor sunt la fel. Cine mai putea zice că scheletul ce zace pe pământ e al unui turc? Toată lumea, până şi nesuferitele de ciori, vedeau acolo rămăşiţele unui om. Cu toate acestea, pe mine m-a durut, chiar dacă nu atât de mult ca în urmă cu câţiva ani. Într-o noapte de vară am auzit o maşină apropiindu-se dinspre şosea. Era cu luminile stinse. Maşina a oprit în dreptul meu. Au coborât din ea doi bărbaţi şi o femeie. Ce a urmat e greu de descris, chiar şi pentr
