Mă abţin de multă vreme să scriu ceea ce simt pentru Universitatea Craiova. La începutul verii acesteia, nu m-am mai putut abţine, şi am publicat în acest Jurnal Naţional un articol de apărare a celei mai iubite echipe civile ale României. Ecoul a fost extraordinar. Probabil ruşinaţi, probabil încolţiţi de logica elementară a argumentelor, călăii Universităţii Craiova nu şi-au mai dus până la capăt intenţia nenorocită. Liderul Universităţii mi-a oferit, nu târziu după bătălie, un titlu care mă crispa şi mă bucura: "preşedinte de onoare al Universităţii Craiova". De atunci nu l-am mai văzut pe Adrian Mititelu. Şi nici nu l-am mai auzit.

Dacă n-aş fi fost convins că omul respectiv poartă poveri mari, conducând efectiv clubul şi reuşind momente excepţionale, prin tinerii adunaţi în echipă, aş fi renunţat după câteva săptămâni la acel titlu onorific. Dar efectul distanţei este unul concret şi greu suportabil. Fiecare eşec al campioanei unei mari iubiri, îi îndreptăţeşte pe numeroşii suporteri ai echipei să mă întrebe "de ce?". Eu n-am dorit această poziţie. Dar nici nu mă pot preface că nu o am şi că îmi e indiferent cum mă priveşte lumea din jurul Universităţii Craiova. Probabil că, la sfârşitul acestui tur, voi trimite clubului câteva rânduri, cuprinzând demisia mea. Asta nu înseamnă că nu voi iubi la fel de mult U. Craiova. Eu nu sunt un nume care trebuie bifat de un contabil care trece imediat mai departe.

N-aş fi ieşit nici astăzi din tăcerea pe care mi-am impus-o, dacă revolta mea nu ar fi atins pragul de sus. Împotriva Universităţii Craiova lucrează temeinic diverse găşti neruşinate ale fotbalului contemporan. Echipe de mercenari, care consumă banii unor îmbogăţiţi pe baze politico-mafiote, au pus stăpânire pe articulaţiile fotbalului autohton şi acţionează cu tot cinismul împotriva talentelor autohtone. Profitând de poziţia privilegiată a u