La începutul lui martie 2002, primesc un telefon scurt şi cuprinzător, care m-a mirat, iniţial, dar de la care a pornit una dintre cele mai tandre poveşti de prietenie de care am avut parte. Gheorghe Dinică, uşor fîstîcit, mă invita la Teatrul din Braşov ca să lansez cartea lui Constantin Paraschivescu despre el. Ne cunoşteam, dar nu aveam o relaţie personală definită. Nu foarte convins de acceptul meu, probabil, a solicitat artileria grea, pe Florica Ichim, în calitatea de editor, şi nu numai. Pe 7 martie seara, într-un foaier arhiplin, într-o atmosferă fantastică, Gheorghe Dinică s-a bucurat de ochii şi emoţia celor veniţi să-l vadă. Îl priveam cum freamătă şi el, cum timiditatea lui incredibilă încerca să se ascundă undeva şi nu a găsit disponibil decît zîmbetul lui încurcat. De fapt, nu-i plăceau ieşirile aşa în public, nu-i plăcea să fie centrul atenţiei, să i se aducă onoruri, laude deşănţate, să vorbească mult. Poate a fost unul dintre cei mai discreţi şi mai plini de pudoare oameni pe care i-am cunoscut. Îi plăcea să fie seducător în intimitate, printre cei pe care îi socotea apropiaţi şi îi gustau cu adevărat tipul de umor, de ironie, puterea de a prinde într-o frază, o imagine, o situaţie, o amintire. În fine, toată seara a fost adorabil, încercînd, de fapt, să mulţumească celor care s-au străduit să adauge ceva la istoria teatrului, la memoria lui, urmărindu-i cariera, celor care au susţinut lansarea. A doua zi dimineaţă m-a invitat să bem o cafea şi să facem cîţiva paşi împreună. Mergeam ţanţoşi, la braţ, pe pietonala din centrul oraşului. Fiecare vorbea şi se uita înainte, solemn. Succesivele tentative de a ne încălzi cu o cafeluţă eşuau, rînd pe rînd. Era 8 martie! Peste tot, mese organizate "în cinstea femeii". Tot tovărăşeşti, ca altădată, în cîrciumi sau cafenele prăfuite, prost luminate, cu perdele înceţoşate. Nimic primitor. Gheorghe Dinică sa