Unul din capitolele cele mai incitante ale cărţii pe care Alexandru Muşina o consacră chestiunilor poeziei este cel privitor la postmodernism. „Termen-şoc“, „termen-emblemă“, în suita altora similare precum structuralismul, semiotica, textualismul, postmodernismul a stîrnit la rîndu-i valuri în spaţiul literar indigen, chiar dacă, precum şi în cazurile precedente, a făcut act de prezenţă la noi cu o oarecare întîrziere faţă de Occident. „Important e că avem şi noi termenii noştri, în jurul cărora să ne desfăşurăm energiile, să ne etalăm inteligenţa, personalitatea, abilitatea şi, mai ales, bibliografia, inaccesibilă muritorului de rînd. Fiindcă, deh!, democraţia culturală are şi ea legile ei şi, la o adică, de ce nu ne-am construi prestigiul nu pe o reală competenţă şi originalitate în gîndire, ci pe «controlul» surselor şi pe «valorificarea» lor sub formă de «studii despre»...“. Mai pe şleau spus, postmodernismul s-a instituit ca o „modă“. Al. Muşina îi subliniază pe bună dreptate neutralitatea axiologică: „Termenul ca atare, postmodernism, nu e, în sine, nici bun nici rău. Totul depinde de contextul în care apare, de ce sens îi dăm, de ce influenţă are («pozitivă» sau «negativă») asupra calităţii şi nivelului dezbaterilor pe care le generează, asupra configuraţiei (şi valorii) operelor literare a căror producere o stimulează“. Dar e postmodernismul un concept suficient de coagulat? Poate fi pus alături de cele, bunăoară, ale romantismului şi modernismului, ultimele cu un desen evident mai precis? I s-au dat accepţii atît de diferite, exemplificări atît de variabile, încît ne temem că e mai curînd un Păsări-Lăţi-Lungilă, o figură de basm în sfera terminologică a prezentului. „Un cuvînt bon à tout faire“, cum arată Umberto Eco, precizînd: „Am impresia că astăzi cel care-l foloseşte îl aplică la tot ce-i place. Pe de altă parte, pare să existe o tentativă de a-l