Dincolo de campania electorală şi de arena brutală care a devenit viaţa noastră politică, există un tărâm cu totul aparte, în care te poţi salva de toate agresiunile, în care poţi zâmbi liniştit, în care poţi să te încarci cu o energie pozitivă incredibilă. Şi asta e lumea teatrelor de copii, care ne oferă un strop de escapism binemeritat.

M-am bucurat, cu adevărat, să descopăr Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie”, care se încheie astăzi după mai mult de o săptămână la Ţăndărică, mai ales după un Festival Naţional de Teatru, care pe lângă nişte spectacole excepţionale ( „Lear”, „Casa Zoikăi”, „Trei surori” al lui Tompa Gábor sau cele din seria cu „Cântăreaţa cheală”), mi-a lăsat un gust amar cu atâtea altele, ce nu aveau ce căuta într-un eveniment de asemenea anvergură (menţionez doar „Povestea de iarnă” din finalul festivalului, cu totul dezlânată, în ciuda unor efecte vizuale eclatante).

A fost importantă, în ultimele zile, această cură terapeutică de teatru adevărat, cu spectacole pentru micuţi, mai ales că nicăieri, decât pe feţele lor, nu poţi vedea chipul unei bucurii mai contagioase şi mai autentice. În timpul reprezentaţiilor, prichindeii sar în picioare tam-nesam, aplaudă frenetic, zâmbesc cu gura până la urechi şi, cu ochii uimiţi, tot mai strălucitori, scot tot felul de onomatopee, urcându-se pe scenă fără nicio treabă numai ca să atingă cu mânuţele lor păpuşile miraculoase.

A fost cel mai minunat spectacol din viaţa mea să privesc reacţiile micilor spectatori, fascinaţi de isprăvile lui Sindbad Marinarul, Gulliver, Candide, Micului Amadeus, Soldăţelului de Plumb, Uriaşului cel Bun sau ale năzdrăvanului Pulcinella.

A capta atenţia unui prichindel e una dintre cele mai dificile sarcini din lume, iar a face teatru de păpuşi devine un exerciţiu extra