Nu intenţionez să scriu despre cea mai recentă premieră de la Teatrul Naţional, unde Victor Rebengiuc se întâlneşte cu „Legenda Marelui Închizitor”, într-un spectacol pus în scenă de Radu Penciulescu.
Nu mi se pare importantă cronica spectacolului în sine, care se joacă la Sala Atelier. Chiar dacă nu este cea mai bună montare a lui Penciulescu, spectacolul tot trebuie văzut, fie pentru a reauzi un text cutremurător, fie pentru a revedea un mare actor, fie pentru amândouă.
În episodul celebru din „Fraţii Karamazov”, Dostoievski denunţă pervertirea credinţei de către reprezentanţii Bisericii şi critică cu asprime Inchiziţia coruptă în folosul puterii. În scenografia lui Dragoş Buhagiar, scena este împărţită simplu, dar expresiv, în două părţi diferite, iar această rupere şi discrepanţă sunt sugerate printr-o diferenţiere de culoare şi printr-un voal, în spatele căruia se retrage copilul povestitor (umbră a lui Iisus), jucat atât de candid de Nikita Dembinski.
Spectacolul de la Naţional rămâne însă cu adevărat important pentru că a dus la reîntâlnirea, pe scenă, după mai bine de 35 de ani, a doi mari prieteni, foşti colegi de facultate: Victor Rebengiuc şi Radu Penciulescu. Actorul a jucat în toate spectacolele de neuitat, montate de Penciulescu, până la plecarea acestuia din ţară: „Doi pe un balansoar” (1964), „Richard al II-lea” (1966), „Tango” (1967), la Teatrul Mic, şi „Vicarul” (1972), la Bulandra.
În 1964, regizorul înfiinţa Teatrul Mic, un spaţiu îndrăzneţ prin repertoriul susţinut în perioada comunistă. Rebengiuc a fost printre primii actori invitaţi să joace aici, alături de George Constantin, Olga Tudorache sau Leopoldina Bălănuţă. „Doi pe un balansoar” a deschis prima stagiune a teatrului, cu două personaje ,,care „îşi vorbeau“ dragostea. Poldi (Leopoldina Bălănuţă) şi Rebengiuc au stilizat piesa până când a
