Azi se împlinesc 20 de ani de la debutul Revoluţiei de la Timişoara. Da, a Revoluţiei, cu „R” mare. Oricâte teorii ale conspiraţiei s-ar face, oricâte dezvăluiri despre participarea unor servicii străine ar apărea, un lucru este imposibil de negat: în România a avut loc o Revoluţie a Oamenilor.

Cine nu crede nu are decât să facă o plimbare în cimitirele eroilor, din Bucureşti şi din alte oraşe. Peste tot, sute şi sute de vieţi secerate. Cele mai multe, tinere. Nedrept de tinere. În memoria lor, în zilele care au urmat acelui 22 decembrie 1989, oamenii se opreau şi aprindeau lumânări, la Piaţa Universităţii şi în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, în Piaţa Operei şi pe treptele Catedralei din Timişoara şi în alte locuri însângerate de pe cuprinsul României. Credeam atunci, în entuziasmul meu de tânăr ce abia trecuse de 20 de ani, că aşa va fi tot timpul. Dar lumânările s-au stins foarte repede. Am uitat de Revoluţia Oamenilor.

Ne-am aruncat orbeşte în teoriile conspiraţiei, adesea pentru a le folosi ca pe un ciocan bun de dat în capetele celor pe care i-am considerat adversari politici.

Sigur, nu trebuie să fim nişte naivi. Nu ne putem imagina că evenimentele din România anului 1989 se aflau în afara sferei de interese a serviciilor secrete din ţările vecine sau ale marilor puteri. Cu toţii erau aici şi încercat să îşi plaseze oamenii din umbră în noile structuri. Probabil, au şi reuşit.

Iar nişte oameni mai bine organizaţi, mai motivaţi şi de o mie de ori mai cinici decât restul, au pus mâinile pe putere.

Putea fi altfel? De cine ar fi ascultat atunci Armata şi Securitatea? Dar clasa directorimii comuniste, în rândurile căreia se găseau şi destui tehnicieni capabili? Dar eşaloanele doi şi trei ale partidului comunist, care controlau practic toată economia şi administraţia?

Şi apoi, aşa cum nu există revoluţie fără revolta maselor