Dramaturgul stabilit la New York povesteşte, într-un interviu pentru EVZ, despre coşmarurile Revoluţiei române, dar şi despre cele ale visului american.

Pentru a marca 20 de ani de la Revoluţie, dramaturgul a susţinut recent, la New York, un workshop intitulat „performing my (r)evolution”, cu părţi ironico-umoristice: o imaginară cină cu Marx, unde se discută despre sloganurile învăţate la şcoală şi se polemizează pe concepte. Întâlnirea „istorică” din „performing my (r)evolution” se sfârşeşte prin faptul că Max „se ambalează” şi îi face curte interlocutoarei.

Savianei Stănescu, în vârstă de 42 de ani, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi americani contemporani, cu piese premiate şi jucate la New York (printre cele mai recente - „Waxing West” şi „Aliens with Extraordinary Skills), i se va pune în scenă în 2010, „Pantoful lui Lenin”, tot în SUA.

Scriitoarea, care a părăsit România în 2001, vrea să plece o perioadă la Singapore şi se declară dezamăgită şi de visul american. Dramaturgul susţine că artiştii americani sunt mult mai modeşti decât cei români: „Când românii vor scapa de complexul de inferioritate care se transformă într-unul de superioritate, va fi grozav”.

Pe ce idee ai insistat îndeosebi în conferinţa „performing my (r)evolution”, susţinută la New York? Cum vezi Revoluţia după 20 de ani?

Acum, după douăzeci de ani, e desigur un moment al bilanţului. Eram studentă în Bucuresti la „revoluţie”, am fost pe străzi, am crezut în schimbare, am lucrat ca jurnalist vreme de 10 ani dupa aceea, cu idealism şi convingerea că - nu? - construim o lume mai bună.

M-am lovit, ca probabil mulţi alţii, de corupţie, indiferenţă, puterea celor cu bani (dobândiţi pe drept sau nedrept), invidie, decepţie, idealismul mi s-a tocit treptat-treptat şi în 2001 am ales să plec în SUA cu o bursa Fulbright. Dar, ca o pro