Martirii de la Timişoara au avut de ales între a lupta şi a sta deoparte. Înainte de a pleca la demonstraţii, toţi au fost rugaţi de familii să rămână acasă, în siguranţă.
Când Nicolae Ceauşescu lua decizia de a se trage în manifestanţii din Timişoara, pe 16 decembrie 1989, la primele ore ale dimineţii, Dănuţ Carpin, parchetar de meserie, trăgea un strat de palux la ultimul client pe care îl avea în anul acela. A terminat treaba, a luat banii, s-a oprit la piaţă să ia un brad, începeau Sărbătorile. N-a mai ajuns acasă. A lăsat bradul la un prieten şi împreună au plecat la manifestaţiile care începuseră.
L-au împuşcat în burtă în acea seară şi a murit. Carpin nu s-a dus acasă, unde-l aşteptau un copil şi o soţie cu un alt prunc în pântec.
A luat-o în sens invers pentru că era mai important ce se întâmpla pe străzi. Era unul din acele momente în viaţă în care trebuie să intervii pentru că nu există altă soluţie şi nicio altă ocazie nu se va ivi.
Faţă în faţă cu Răul
Sutele de episoade despre Revoluţie din presa ultimilor săptămâni descifrează nenumăratele enigme rămase nerezolvate. Acest articol nu pune în prim-plan revolta anticomunistă, ci răspântia la care se aflau acei oameni care trebuiau să facă o alegere: să lupte sau să stea în casă.
Acest gen de decizie în situaţii-limită se aplică nu doar când înfrunţi o dictatură, ci în multe alte situaţii când trebuie eliminat un abuz, cum ar fi actele de corupţie la nivel înalt sau conservarea privilegiilor de către anumiţi politicieni.
Este una dintre cele mai importante teme de meditaţie pe care ne-au lăsat-o cei 72 de morţi de la Timişoara şi cei aproape 300 de răniţi: tu ce alegi când eşti faţă în faţă cu Răul?
După 20 de ani, o mare de bannere întinse de galeria echipei din Timişoara a acoperit toată peluza stadio
