Ceauşismul este expresia răului colectiv românesc. Ţara s-a umplut de mici Românii ceauşiste.
Se împlinesc 20 de ani de la Revoluţia din 1989, începută pe străzile Timişoarei şi încheiată cu fuga lui Ceauşescu. Dictatorul a fost executat la Târgovişte şi îngropat (se pare) în cimitirul Ghencea. Dar am ucis şi am îngropat odată cu el şi ceauşismul? Am înfipt noi ţăruşul în inima cadavrului? Sau, mai degrabă, ceauşismul a rămas, precum molimele lăsate în urmă de invadatori, în Evul Mediu?
Comunismul ne-a fost adus pe tancurile Armatei Roşii. Ne-a fost impus cu forţa de o putere de ocupaţie. Ceauşismul însă, cea mai monstruoasă formă a comunismului de pe întreg cuprinsul Europei Centrale şi de Est, s-a plămădit aici, după plecarea armatei sovietice. L-am creat noi, românii. Nu Ceauşescu a pus să i se închine ode. Nu el a cerut să fie aclamat. Nu el s-a autonumit geniu. Nu el s-a comparat cu domnitorii medievali. Nu el a terorizat, singur, milioane şi milioane de oameni, nu el i-a înfometat şi i-a ţinut în frig. Nu el a alcătuit planurile megalomanice care au secătuit ţara. Mii, sute de mii, milioane de români au făcut, cu sârg, toate acestea. Prea puţini au avut puterea de a spune nu. Unde sunt toţi aceşti autori ai ceauşismului? Sunt aici şi se reproduc, de la o generaţie la alta. Ceauşismul este expresia răului colectiv românesc.
După decembrie 1989, România ar fi trebuit să îşi asume ceauşismul, să îl disece şi să îi înţeleagă resorturile. Românii ar fi trebuit să se întrebe cum de a fost posibil un asemenea fenomen politic şi cultural. România ar fi trebuit să treacă printr-un proces echivalent cu denazificarea din Germania, care n-a însemnat doar procesul de la Nürnberg. A însemnat mult mai mult: asumarea publică a răului şi educarea permanentă a tinerilor, până în zilele nosatre, sub îndemnul: „Să nu se mai repete!"
La noi nu s-a întâm
