Şi am văzut Avatar. Filmul ăla pentru care părintele blockbusterelor a aşteptat 15 ani ca tehnologia să avanseze pentru a-l crea.
L-am văzut aşa cum se cerea: cu ochelari, la Imax, înconjurată de poporul de mall, pentru „a simţi o experienţă unică”, aşa cum ne-a citit pe ton impasibil o voce din tavan, înainte de începerea filmului.
Preludiu românesc
În aceeaşi zi, cu câteva ore înainte, s-a întâmplat să mă pun la punct şi cu Francesca. Scriu asta doar pentru context şi nu pentru a compara merele de la noi cu perele lor cosmice. Francesca / Cinemagia
Ratasem voit filmele româneşti din ultima perioadă pentru că ştiam ce vor spune. Francesca nu a făcut decât să îmi confirme că nu am pierdut nimic între timp: sensibil, mişcător pe alocuri, prins în aceeaşi reţetă realist românească a dramelor mici, dar universale, în care oamenii tac mult, sub camere fixe, ironiile sunt surde, iar viaţa le dă mereu palme peste cap personajelor-stereotip.
Enervată (un pic) pe această stare de fapt, m-am mutat la Avatar. Aveam două tipuri de aşteptări: să fie un film prost şi să mă dea pe spate.
Context cu efecte speciale
Şi, tot inainte de a vorbi despre Avatar, e necesară o descriere scurtă a mediului în care apare această non-cronică de film. Consum blockbustere, am o toleranţă mai mare pentru SF-urile proaste decât pentru comediile stânjenitoare, cer mai mult peliculelor cu ambiţii cinematografice decât celor care vor să adune milioane de oameni şi dolari în cinematografe. Mi-a plăcut Lord of the Rings, nu m-am uitat la Harry Potter (doar o încercare nereuşită cu 2-ul, la care am adormit după o jumătate de oră), am zis Da după Matrix (1 şi Reloaded), toţi Terminatorii, Equilibrium, nu după Revolutions, iar Batmanii mei preferaţi sunt Dark Knight, Returns şi Forever. Equilibrium / Outnow
Acum, orice s-ar fi întâmplat, Avatar nu avea cum să m
