A obliga pe cineva să respecte anumite reguli nu înseamnă dictatură.
Nici că putea fi un prilej mai bun pentru bilanţuri decât al douăzecelea Crăciun scurs de la Revoluţie încoace. A fost îmbulzeală mare pe la televiziuni, acolo unde evenimentele din urmă cu două decenii au stârnit din nou - cum altfel?! - pasiuni neconsumate şi enervări mai vechi. Nu merită insistat asupra acelora care şi-au dat cu părerea.
Exaltarea generează întotdeauna o doză de ridicol, iar aceasta creşte pe măsură ce invitaţii au şi o predispoziţie nativă către aşa ceva. Cert este că, la 25 decembrie 1989, Elena şi Nicolae Ceauşescu erau sfârtecaţi de gloanţe, după un simulacru de proces. De atunci, unii au strigat continuu că altfel nu se putea intra în normalitate, iar alţii au clamat, profetic, pedepsele divine care ne aşteaptă, pe noi, românii, din cauză că „am ucis în ziua de Crăciun".
Personal cred că vor mai trece încă 20 de ani până ne vom face o idee despre ce s-a întâmplat cu adevărat în decembrie 1989. Oricum, această chestiune va rămâne în seama istoricilor şi mai ales a familiilor ciuntite de rafalele nu-ştim-exact-cui. Cât despre Dumnezeu... se ştie că nu bate cu băţul.
Ce-am făcut, totuşi, cu ceea ce am dobândit prin înlăturarea regimului Ceauşescu? Nu sunt convins de faptul că o asemenea întrebare cere imediat un răspuns sentenţios. Prudenţa e recomandabilă când analizezi o problemă cu multe necunoscute. Prin urmare, ce putem vedea?
Călătorim liber prin lume, avem dreptul să ne exprimăm gândurile şi convingerile, găsim de toate în magazine şi putem intra în biserici fără a ne fi teamă că vom fi luaţi la întrebări. Nu e puţin lucru, dacă privim înapoi cu atenţie.
În schimb, am rămas cu mentalitatea de asistaţi social (să ne dea statul!), ne-am înrăit din cauză că vrem mai mult decât merităm şi le-am permis impostorilor să-i marginalizeze p
