”Nămolu’ şi piatra de baie avem!” Urechile ne mai ţiuie şi astăzi, ce-i drept mai rar, la auzul reclamei gratuite care răsuna de la primul până la ultimul turist de pe litoralul României de dinainte de '89.

Legea a interzis şi pedepsit din totdeauna comerţul ambulant, însă în anii comunismului acesta avea o savoare deosebită. În spatele pungii de nămol şi pe sub piatra de baie, se strecurau de multe ori pachetele de ţigări cu filtru, aduse din străinătate, sau săpunuri cu ambalaje lucioase şi nume exotice.

Tot în sezonul estival, cameristele hotelurilor de pe litoralul românesc deveneau un fel de ”mecena” al comerţului subteran. Ele stabileau legăturile dintre turiştii străini şi doritorii de marfă de peste hotare, urmând ca, bineînţeles, la finalul verii, să tragă linie la rândul lor şi să adune numărul pachetelor de cafea naturală, al perechilor de blugi şi al firfiricilor valutare care erau puse deoparte, ca nişte trofee, întrucât cea mai mică tentativă de a le cheltui însemna sinucidere curată.

Românii au spus întotdeauna că înainte de '89 că nu aveau ce cumpăra. Aveau dreptate. Marfa era aceeaşi peste tot – căciuli şi mănuşi care te făceau să pari ridicol, fuste, bluze şi cămăşi din nailon, pantofi fără pic de stil, pe care îi puteai purta însă cel puţin două sezoane. Cu toate acestea, la coadă la tacâmuri de pui mai vedeai câte o căciulă de blană cum se distingea semeţ din mulţimea de căciuli lucrate la andrea de vecinele casnice şi pricepute. Comerţul, un troc Unde se găseau astfel de extravaganţe şi cum se obţineau ele? ”Din comerţ”, ţi se răspundea imediat. ”Dar am avut o relaţie la confecţii”, venea specificaţia.

Ce însemna să ai relaţii pe vremea aceea? Să poţi să oferi ceva la schimb pentru un serviciu. Comerţul comunist era, în realitate mai mult un troc – maiouri din bumbac contra stilouri chinezeşti, pui proaspeţi