Nu-mi amintesc să fi deschis, pe vremuri, ziarul Scînteia, dar am ajuns să scriu la el, 20 de ani mai târziu.
Cerinţele redacţionale mi s-au părut complicate şi oarecum nepotrivite cu ce puteam oferi. Nu sunt nici istoric, să caut în arhive lucruri deosebite, iar să vin cu materiale foarte serioase despre cum au suferit oamenii am considerat că e prea mult, când eu însumi nu pot să spun cu toată gura nici măcar: "Mi-a fost greu cu adevărat". Am ales calea exorcizării prin puţin umor şi nostalgie, am adunat acele amintiri ale mele care puteau cu uşurinţă lua forma tuturor celor din generaţia mea. La final, mi-am decretat că am fost un copil fericit. Fiindcă aşa e copilăria, străluceşte aproape în orice condiţii, prin ea însăşi sau prin ceva fără nume înscris în noi o dată cu prima gură de aer pe care-l dăm afară într-un urlet de spaimă, sub palma primei lumini pământene.
Mi-am amintit de toate, de Moş Gerilă, care venea de la serviciu cu autobuzul roşu 178, ce se târa îngheţat ca un aisberg şi în fiecare staţie, de pe scări, se spărgeau în toate direcţiile omuleţi ninşi. Ajuns acasă, îşi punea barba în wc-ul de serviciu şi mai târziu, nu ştiu cum, apăreau pe dulap câteva banane verzi care se poleiau foarte încet, între penele de curent care, nu departe, la Maternitatea Giuleşti, înveleau copiii morţi în incubatoare. Dar noi nu ştiam de astea, fugeam pe "melcii" Podului Grant cu săniile, apoi cădea vara, aprigă în Bucureştiul anilor '80, soarele topea asfaltul şi ne făcea semne intraductibile sclipind în lama buldozerelor ce pulverizau biserici.
Ca nişte soldaţi ascultători, blocurile se aliniau peste tot, gri de seară, gri de praf, gri de oamenii cu măşti de sudură din balcoane, care se pregăteau de-o nouă iarnă. Apoi, în fiecare balcon închis ca o seră le înmugurea puţin frigul.
La ora 20:00, lămpile televizorului
