Până şi-n cel mai prăpădit sat de câmpie, casele cu faţa la şosea arată mai îngrijit decât celelalte. Nu vezi nici garduri sparte, nici curţi cotropite de buruieni şi de gunoaie. Gospodarii satelor nu-şi orânduiesc niciodată casele cu faţa la calea ferată. Din tren te apucă jalea la ce vezi. Ai putea să spui: sărăcie. Dar nu e sărăcie, ci abandon, uitare, oboseală istorică. E un mod diferit decât în vestul Europei de a termina o treabă. La drumul principal vezi începutul lucrurilor, iar în fundul curţii, neterminarea lor.

În aşezările rurale din vestul continentului n-am văzut nicăieri astfel de funduri de curţi pedepsite. De oriunde ai privi, o aşezare nemţească nu-ţi arată margini. Nu întâmplător, cele mai multe peisaje înfăţişând "Margini de sat" şi "Margini de târguri" se găsesc în pictura românească. Marginea e izolarea resemnaţilor din comunitate. Oamenii compară o faţadă de la şosea cu alta, dar nimeni nu compară un fund prăpădit de curte cu altul şi mai prăpădit.

Peisagiştii români au avut toţi genă de ţărani săraci şi s-au tras instinctiv cu şevaletul spre mărginime. La drumul mare nu se puteau deda contemplaţiei şi însingurării. În Banat şi Ardeal, satele au, pe obiceiul european, o piaţă mare şi un centru. La câmpie şi în est, tot ce-i mai acătării e înşirat la drumul mare, la asfalt. În Banat şi Ardeal, pictorii au zugrăvit şi piaţa mare comunală, pentru că ea exista. La câmpie şi în est, cum te depărtezi de şosea se înmulţesc casele unde abandonul începe adesea de la stradă. Ca şi cum ceea ce nu e de văzut de toată lumea nici nu merită să fie îngrijit şi terminat.

E mare diferenţă între o gospodărie şi o locuire. Omul dinspre marginile satului îşi limitează năzuinţele, se simte ţăran de rangul doi şi chiar de ultimul rang. Nimic nu-l împiedică să-şi repare gardul, totuşi se complace în abandon. Tot aia e, zice el, n-o s-o