Prăbuşirea presei româneşti nu are doar cauze economice, contextuale, ci este determinată şi de aşezarea sa pe temelii şubrede. Iată câteva boli care nu se vor vindeca nici după ieşirea din recesiune, pentru că preced şi explozia internetului, şi pierderea clienţilor de publicitate:

1. Scopul multor investitori nu este businessul media pur şi simplu. Aceasta pare a fi boala cea mai vizibilă. Atât la nivel naţional, cât şi în judeţe, fie că vorbim de trusturi sau doar de mici întreprinderi locale, produsele deschise în ultimii ani nu vizează furnizarea de informaţie credibilă către un public anume, şi atât, ci folosirea puterii mediatice ca lance, ca scut sau în ambele sensuri.

Dacă ai o fabrică de armament săpată în munte, dar la intrare scrie că faci maşini de spălat sau biciclete sau cuie, e probabil că, pe de o parte, secretul va fi aflat destul de repede, pentru că angajaţii sunt şi ei oameni, iar, pe de altă parte, potenţialii clienţi vor cumpăra, pe termen lung, maşini de spălat sau biciclete sau cuie ale companiilor care se ocupă numai cu aceste businessuri.

Posibil leac: o lege anti-trust, pentru a reteza jocurile de putere la nivel naţional, şi, eventual, condiţii mai restrictive pentru intrarea pe piaţa media.

2. Decalajul dintre public şi jurnalişti. Dacă, în anii ‘90, presa era o locomotivă a societăţii în ceea ce priveşte informaţia şi mentalitatea, după 2000 raportul s-a inversat, iar decalajul dintre aşteptările publicului şi nivelul redacţiilor a crescut continuu, în defavoarea jurnaliştilor. Acest diagnostic este valabil mai ales în ceea ce priveşte presa generalistă sau quality.

Tabloidele au inovat permanent, şi-au adaptat mijloacele şi au ajuns să fie imitate şi invidiate, însă mass-media "serioase" n-au putut ţine pasul cu specializarea profesională, deschiderea internaţională şi diversificarea domeniilor de in