Soţului meu îi place foarte mult să se uite la filme. Practic, atunci când se află în incinta căminului conjugal, nimic nu-i face mai multă placere decât asta. Cred că nici măcar sexul nu-l preocupă mai mult, pentru că ăla într-un fel e inclus în pachet, deci vine de la sine, cum ar fi. În schimb, ca să se poată uita în linişte la filme, ar trebui deci să aibă linişte.
Pe care nu şi-o asigură, să fim sinceri, decât dacă am eu chef, bună dispoziţie sau dacă realmente am altă treabă care să preseze, cum ar fi să ies în oraş cu fetele ori să dorm. Altfel, fireşte, acţiunea uitatului la filme cu orice preţ şi de orice fel mă scoate din pepeni. Mai ales dacă în acelaşi timp capacul de la veceu tot într-o rână şade pentru că insul nu s-a obosit să-l schimbe (sau să-l repare, nu mă pricep, nu-i treaba mea), în debara n-am încă fix atâtea cutii câte consider eu că ar fi necesare, impozitul pe maşină nu-i plătit şi aşa mai departe.
Chestii infinit mai importante decât nişte rahaturi de filme care ori sunt stocate în calculator - deci pot fi vizionate oricând, prin oricând înţelegând noi, oamenii mari, atunci când restul treburilor casnice au fost finalizate cu succes - ori sunt nişte pelicule jalnice pline de mucoşi care se dau gangsteri, poartă pantaloni cu curu' până la genunchi şi scuipă şmecher din rărunchi. Desigur, sunt şi filmele cu mafioţi adevăraţi la care iarăşi nu-i de dorit să te zgâieşti, pentru că se lasă cu morţi şi cu mult sânge şi tu mâine te trezeşti dis-de-dimineaţă.
Ce mă irită însă în mod absolut e pasiunea lui făţişă pentru filmele cu persoane colorate. Să fim înţeleşi, n-am absolut nici un fel de problemă cu specia, doar că nu suport stereotipiile care abundă, de genul cartiere sărace şi pline de violenţă, mame singure cu liota de copii, droguri, puşcării, muzică spusă, nu cântată şi, în final, învăţături adânci, pe c
