A găsi un autor brazilian care să se fi bucurat de notorietate în a doua jumătate a secolului XX, dar sî nu fi fost „de stînga“, e aproape o imposibilitate: celebritatea culturală era atunci aranjată şi promovată de către reprezentanţii unei „intelighenţia“ afiliate, pe faţă sau pe ascuns, partidului comunist.
A respinge marxismul şi modelul sovietic însemna, în lumea literară, a te auto-condamna la marginalizare: exact ca în Franţa aceloraşi ani!
Şi, totuşi, cîţiva scriitori au îndrăznit să înfrunte teroarea ideologică şi să nu url cu lupii. Poate că cel mai spectaculos caz îl reprezintă Nelson Rodrigues (1912-1980), dramaturg de talent sclipitor, dar şi jurnalist redutabil, ce nu s-a sfiit niciodată să-şi spună sus şi tare adevărul. Cîteva picături de sînge local îi ofereau lui Nelson fizionomie intens-braziliană, făcînd şi mai pregnantă această figură de mulatru, opus din instinct curentului oficial de gîndire, fabricat pe vremea aceea la Moscova.
În ciuda acţiunii concertate a criticilor literari comunizanţi, care avea drept scop diminuarea pe toate căile a importanţei operei scriitorului, realitatea a sfîrşit prin a se impune: Nelson Rodrigues rămîne cel mai mare dramaturg brazilian din toate timpurile. Astăzi nimeni nu mai contrazice acest adevăr devenit comun. Vor trebui să treacă mulţi ani pînă cînd să se ivească în Brazilia alt dramaturg comparabil cu el. După dispariţia scriitorului, în 1980, odată cu editarea operelor sale complete, alt adevăr - de data asta cu totul neaşteptat - s-a impus tuturor: Nelson Rodrigues fusese şi un mare prozator, precum şi un comentator dintre cei mai lucizi ai vieţii şi ideilor timpului său.
Mai ales acţiunea lui de jurnalist integru, imposibil de ameţit cu drogurile marxiste, i-a înfuriat la culme pe comunişti. Ar fi trecut ei mai uşor peste literatura scrisă
