Într-o societate în care politica este personalizată şi în care, în lipsa culturii politice, dimensiunea carismatică a politicului a ocupat spaţiul rezervat raţiunii, dezechilibrul raportului partid-lider a răsturnat raportul partid-misiune. PD-L este un lider fără partid; sala de aşteptare a electoratului fascinat de Traian Băsescu. Funcţionând ca forţă de şoc prezidenţială, apare ca un pseudopartid pus să ducă povara guvernării reale pe timp de criză. PSD este un partid fără lider. Neputând fi conducătorul unui partid naţional, Mircea Geoană (ales spre a-l înlătura pe Ion Iliescu, iar nu spre a conduce partidul) s-a transformat în mediator-şef al unei confederaţii de partide locale. În consecinţă, deşi exponent al unui electorat imens, PSD nu a mai putut promova o strategie naţională coagulantă, resemnându-se cu un rol tactic secund circumscris de cel mai mic numitor comun al intereselor locale. În fine, profitând de rivalitatea între liderul fără partid şi partidul fără lider, PNL, un cvasipartid cu (minimum) doi lideri, constituit dintr-o elită fără electorat semnificativ, a obţinut atât conducerea Guvernului, cât şi un statut dominant în opoziţie.
Dezechilibrul structural generalizat creează fiecăruia o stare de disconfort, inducând sentimentul nevoii de reformă în sensul refacerii echilibrului între aparenţă şi esenţă, între sarcină şi capacitate. Nervozitatea postelectorală nu îi caracterizează doar pe cei care au pierdut, ci şi pe cei care au câştigat, întrucât fiind nefiresc, statutul lor este instabil.
Schimbarea internă va modifica şi raporturile de putere între partide. Acesta este argumentul folosit de conservatorii partidelor în avantaj tactic spre a se opune reformelor sau spre a susţine schimbări care să nu schimbe nimic (sic!). Se profilează, astfel, unitatea de interese trans-partizană a grupurilor conservatoare, căci, în condiţiile a
