Din iurta mea de la Sângeru, care ţine în spinarea acoperişului o căpiţă de zăpadă, încerc să mă uit afară. Geamurile, singurele care fac deosebirea între adăpostul unui om, numit îndeobşte odaie, şi cel al unui urs, căruia noi îi zicem bârlog (dar cine ştie cum îi zice Moş Martin?), sunt camuflate cu un covor înflorat de gheaţă. Suflu abur şi şterg cu palma broderia îngheţată a lui Dumnezeu.
Văd, prin lentila minusculă obţinută, dealurile albe, turla bisericii albă, cerul camuflat sub o ceaţă albă. Nu mişcă nimic. După atâtea prăbuşiri ale mercurului termometrelor, în puţul lui subţire de sticlă, până la minus 34 de grade (la mine sunt doar minus 30) nu mă surprinde că iceberg-ul numit România a rămas nelocuit. Caut cu privirea o focă, un pinguin. N-au avut vreme să populeze zonele noastre. Îmi fluier câinii. De obicei mă aud. Nici un răspuns. Au murit sau, ghemuiţi grămadă, în fundul cuştii, suflă unul în blana celuilalt?
Apăs neîncrezător un buton din ţintarul sculei pe care o numim telecomandă şi pe care o găsesc ba sub fotoliu, ba în buzunarul halatului, ba nicăieri. În ultima variantă pipăi cu degetele aparatul cu ecran, în zona de subsol, cam pe unde se termină decolteul unor prezentatoare de monden, uşor jenat. Dacă şi această formă de viaţă care ne ţine de cald, de foame, de dor de ducă a murit, e limpede.
Surpriză însă! Nu numai că iceberg-ul e viu, dar pulsează de tinereşti avânturi. Norocul - hărăzit e omul acesta să mă scoată din toate angoasele! - a fost să dau chiar peste domnul Băsescu, chel, viu şi nevătămat, ţopăind într-o horă. Hora, la Iaşi, nu e a unificării prin democraţia gerului a românilor, a tuturor trăitorilor pe aceste meleaguri, indiferent de etnie, ci a mai micii uniri de la 1859.
Vedeţi, zice preşedintele, dar parcă vorbea singur, ca în telenovelele alea spaniole, sunt ca un flăcău. N-am n
